ANDREI PUNGOVSCHI

ERAU ȘI EI TINERI (THEY WERE YOUNG)

Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce-ai schimba la cum te-au crescut? 

If you could talk to your parents when they were young, what would you change about the way they raised you?


”They fuck you up, your mum and dad.   
    They may not mean to, but they do.   
They fill you with the faults they had
    And add some extra, just for you.” Philip Larkin

Elena, 30 de ani, economist. București, noiembrie 2017.

Tatăl meu nu știe că m-a abandonat, el nu realizează asta. În capul lui, el mi-a fost tată, eu am fost copilul lui, el are momente când îmi zice “vai, sărmana de tine, ce soartă ai avut și tu”. Și eu asta credeam, până am avut epifania asta, că el m-a abandonat și momentul în care prima dată în viață am avut furie pe el și mi-am dat seama. Boul dracului, n-am avut așa soartă, tu, tu m-ai lăsat. N-aveam soarta aia dacă tu aveai să te iei în mâini și să mă crești. El a avut alte priorități. Încă dinainte să moară mama, el se căsătorise cu altă femeie, o rusoaică din orășelul Volsk, în fundul Rusiei.

Îndată ce a murit mama, când aveam patru ani, el m-a luat și m-a dus la ea. El nu trăia cu ea, venea o dată la jumătate de an și eu am trăit cu ea și cu fiica ei. Doi ani, de la patru până la șase ani. Unde eu eram puiul unei alte femele pe care tatăl meu a iubit-o. Pe ea, la rândul său, el nu neapărat o iubea, pentru că de fiecare dată când venea, stătea o seară, o mai bătea și pleca. Și doi ani ea se răzbuna pe mine pentru cine e el. Nu știu ce i-aș spune. I-aș zice să se ia dracului în mâini și să-și rezolve problemele ei cu bărbatul ăla și nu să se răzbune pe copilul lui, copilul nu are nicio treabă și, la fel ca ea, suferă din cauza acțiunilor tatălui. Mai bine s-ar uni împotriva lui decât să se răzbune pe copil.

Tatălui meu i-aș zice că, de fapt, copiii nu au nevoie de mult. Principalul e să-i iubești. Nu știu ce era în capul lui, când a hotărât să mă lase pe mine și să-și vadă de viața lui, dar dacă era acolo, nu neapărat fizic, dar emoțional, să știu eu că există o persoană care mă iubește necondiționat, nu mai căutam dragoste în altă parte.

Copiii care sunt lăsați așa, în voia sorții, sunt foarte ușor de abuzat. Respectiv, eu am fost foarte mult abuzată, inclusiv abuzată sexual, și abuzurile au continuat până la vârsta de 18 ani când am început să-mi iau apărarea. Erau unicele momente în care eu eram apropiată cu cineva și atunci am ajuns să am impresia asta greșită că asta e dragostea.

Toate lucrurile astea m-au făcut să am niște preconcepții despre mine, despre cum funcționează lumea, pe care, prin faptul că am mers la psiholog, am reușit să le schimb. Caut, sau mai bine zis căutam relații abuzive emoțional. Persoane care să nu mă iubească, care să nu fie în stare să mă iubească, pentru că asta meritam, pentru că eu nu merit să fiu iubită.

Întrucât mama divorțase de taică-meu, normal că a vrut să-și refacă viața. Și a început să iasă cu bărbați. Ce a făcut greșit ea este că nu m-a lăsat pe mine cu bunica și să se ducă ea să se vadă cu bărbații, ci m-a luat la bărbați acasă. Nu știu exact ce-am văzut, dar mi-aduc aminte clar un moment în care eu cu ea eram la un bărbat străin acasă, care nu era taică-meu. Mai ales când suntem mici, părinții noștri au chestia asta că oricum e mic și nu înțelege nimic. Nu înțelegem și tocmai asta e problema. Dar ținem minte și rămâne acolo. Și dup-aia, dacă nu mergi la terapie, nu ai cum să-ți dai seama de lucrurile alea. Și rămâne acolo în subconștient și ți se pare că asta e soarta. Mamei i-aș zice că trebuie să ai grijă la ce-i expui pe copii și ce le zici, tocmai pentru că ei nu au capacitatea de a înțelege.

Oamenii ar trebui să facă copii din motivele corecte, nu din cauză că așa trebuie, că așa vor părinții, pentru că nu sunt ei în stare să-și găsească un scop în viață și trebuie să înlocuiască menirea lor în acest univers prin a face un copil.

Diana, 41 de ani, specialist în comunicare, martie 2018

Ai mei au divorțat când aveam eu șapte ani. Având fiecare personalitatea lui, nu cred c-aș putea să-mi doresc să nu fi divorțat. Am văzut-o ca pe o bucurie, pentru că era liniște. Părinții mei n-aveau nicio preocupare comună. Maică-mea era cu casa, să aranjeze casa, taică-meu era cu drumurile, cu radioclubul. Tata vroia să emigreze, mama nu vroia.

Mama n-a știut. Tata pur și simplu n-a mai venit într-o noapte acasă, n-au avut o discuție. Pur și simplu a dispărut. Asta spune multe despre nivelul de dezvoltare emoțională. La partaj, mama m-a dus de acasă, când urma să ia lucrurile din apartament. Mi-aduc aminte că atunci când m-am întors, mi s-a părut apartamentul foarte gol.

Mângâierile și atingerile sunt mai importante decât a procura bunuri ca să nu-i lipsească copilului nimic. Sunt oameni care sunt foarte liberi și calzi în chestia asta. Deși eu știam că mama și tata mă iubesc, eu n-am simțit căldura asta.

Dup-aia, certurile. Îmi doresc să fi realizat că a avea o familie e mai presus de cine-și impune punctul de vedere și că sunt și alte efecte. Mi-ar fi plăcut să-și rezolve problemele cu părinții lor, chestiile astea se perpetuează din generație în generație. Atunci când se certau, era mai dureros că se destrăma relația lor și se subminau unul pe altul decât că îi auzeau vecinii. Pentru că asta era grija lor. După ce țipau, își făceau griji că-i aud vecinii. Mi se pare mai important ce se întâmpla între ei până la urmă, nu fațada.

Tatăl meu a fugit apoi în Germania, s-a căsătorit cu o româncă. Tata și-a dorit să menținem relația. De la 15 ani, i-am vizitat acolo, mai multe veri. Mi-aș fi dorit ca el să fie mai aproape de mine decât noua soție. Petreceam mai mult timp cu ea, și-mi spunea chestii care pur și simplu mă întristau. Despre mama, chestii din dormitor, între mama și tatăl meu, cum ea e mai bună decât mama. Eram așa revoltată, aveam o furie în mine. Tata era cumva pasiv. Nu era pasiv când era prezent, dar efectiv i-a dat posibilitatea să-și facă jocul de putere. Mă uitam la fotografiile de la vârsta aia și eram foarte tristă.

O perioadă, dincolo de adolescență, m-am luptat cu furia. Pentru mine, acum, într-o relație, cearta înseamnă despărțire. Și nu-i ok, pentru că nu mai spui ce-ți trece prin cap, sau cauți să fie tot timpul armonie. Când eram studentă, o prietenă a mea era cu un tip. El era mereu pe atitudine negativă, și, ca mine, credea că dacă s-au certat o dată, n-o să se mai vadă. Ea provine dintr-o familie foarte echilibrată și zicea “ne certăm, ne împăcăm, e ok”. Atunci mi-am dat seama că eu eram ca tipul ăla.

Am o problemă cu autoritatea, care cred că vine din faptul că mama mi-a pus o presiune prea mare cu intratul la facultate. O înțeleg așa, era singură cu un copil, voia să reușească. Eu din clasele primare mă pregătesc să intru la facultate. În clasa a șasea am vrut să merg la baschet, la un club. Eram înnebunită, mă uitam la all-star games, știam toți jucătorii. A zis “nu poți, pentru că ai de învățat”. Eram într-a șasea, nu a opta. S-a pus prea multă presiune.

Pentru mine, îmi fac și o listă de lucruri pentru care le sunt recunoscătoare. Există o serie de lucruri care m-au afectat, dar ar fi nedrept să uit că am primit și atâtea experiențe bune de la părinții mei care formează istoria mea personală, așa cu cicatrici cum e ea.

Andrei, 32 de ani, analist financiar. București, noiembrie 2017

I-aș ruga să nu se mai certe. Se certau super mult când eram mic sau am rămas eu cu niște traume de acolo. Să se descarce de energii cât au poftă, dar undeva unde eu să nu-i pot auzi, pentru că-ți dă o stare de instabilitate când îți auzi părinții certându-se. Simți că-ți fuge puțin pământul de sub picioare. Punctual, la mine, simțeam că trebuie să am grijă să am întruna note mari sau să nu-i supăr în vreun fel ca să nu accentuez și eu problemele pe care le vedeam între ei. Absorbeam foarte mult din energia aia negativă și mă și simțeam vinovat. Lucrurile astea trebuie luate separat, discutate separat și nicidecum de față cu copiii. Aveam nevoie de un cadru armonios, de încredere, de stabilitate, nu să trebuiască să simt că eu trebuie să contribui la cadrul ăsta.

Fiecare părinte e un exemplu pentru sexul respectiv. Am ajuns să percep femeile ca fiind hipersensibile și foarte fragile și bărbații, în contrast, foarte agresivi și ușor înspăimântători. Ajunsesem să-mi fie puțin frică de partea mea masculină, mai agresivă, mai directă în acțiune. Nu stăm să ne gândim la emoții, sensibilități. De asta îmi pare crucial punctul de ceartă. Când un părinte spune despre celălalt că e ceva în neregulă în a se comporta într-un fel sau a fi într-un fel, influențează și cum percepe copilul trăsăturile generale ale sexului respectiv.

Le-aș mai spune să se relaxeze pentru că invariabil vor face tot soiul de greșeli, că-s oameni și sunt amândoi mișto ca structură și șansele sunt să ies și eu la fel. Mamei cu precădere i-ar fi prins bine să fie mai relaxată și tata, nu știu, să fi avut mai multe activități împreună. Mama era foarte anxioasă. Viața e grea, să am grijă în cine am încredere, să muncești mult ca să iasă lucrurile versus să-ți placă ce faci. Aș fi vrut să mă încurajeze să visez mai mult, decât să mă încadrez într-un tipar, într-un șablon. Ca generație, erau foarte conformiști. E bine să ai note mari, ca să poți să te descurci, să poți să te întorci liniștit în Focșani, fără să ne fie rușine să-ți căutăm de lucru te miri pe unde. Să mă fi încurajat să am mai multă încredere în forțele proprii. Asta mi-ar fi prins bine. Să mă învețe că e ok să greșești.

Miruna, 32 de ani, scriitoare și cercetătoare în științe politice. București, aprilie 2018.

Mama era profesoară și s-a întors foarte repede la job după ce m-a născut. Așa erau toate mamele, nu era alegerea ei. Am fost trimisă la bunici la țară. De aici, versiunea idilică, ai trăit la țară, lapte, brânză, în natură. Da, a fost o copilărie idilică și-a lipsit un singur ingredient, prezența părinților. Care, sigur, se manifesta prin vizite o dată la câteva luni, prin vorbit la telefon.

Una din primele mele amintiri din perioada aia este o atitudine violentă a ei asupra mea, certându-mă că nu-i spun “mamă”. De ce nu mă strigi “mamă”? Spune-mi “mamă”! Iar eu aveam reacții: ce vrea de la mine, de ce să-i zic așa? Mie mi se părea că e o non-problemă. Efectiv, nu înțelegeam de ce. Și ea era supărată, bosumflată, cred că nici n-a mai vorbit cu mine. Și toată lumea din jur mă certa, inclusiv bunica mea, bunică față de care eu aveam adevăratul atașament emoțional. Cred că neînțelegerea asta a ei de atunci, care s-a manifestat visceral, dup-aia, de-a lungul vârstelor noastre, și-a mea, și-a ei, a căpătat alte forme. Cerându-mi să mă comport ca o fiică dedicată, whatever that means, și eu tot timpul cu nedumerirea “dar de ce-mi ceri asta?”. Cred că în timpul terapiei am reușit să desfac puțin tensiunea asta și să înțeleg de unde venea.

Păi, stai, frate, că șapte ani de zile, până am venit în clasa întâi, tu erai un fel de mătușă de la oraș, care tot timpul venea cu rochițe, cu dulciuri, dar îmi pierdeam interesul după cinci minute după vizita de la București. Trecerea asta de la țară la București s-a făcut foarte, foarte brusc. Cumva, multă vreme am avut senzația că sunt într-o tabără, într-o vizită la niște rude bogate de la București, unde primeam Cola, Pepsi, chestii, dar cam atât. Și de aici cred dorința aia foarte mare de evaziune. De-abia așteptam vacanța, pentru că însemna că plec la țară.

Asta dup-aia s-a manifestat ca adolescentă când am fugit de acasă. Ulterior, am făcut o legătură. Fuga aia de acasă, câteva nopți, la bunicii mei din București. N-am anunțat pe nimeni, am rugat-o pe bunica să nu zică nimic. Asta cumva era tot un semnal de alarmă că nu mă simt acasă, că nu era ok ceva acolo. Rezultatul acelei fugi a fost din nou violența către mine. Tu nu ești o fiică, tu nu știi să te comporți ca o fiică, tu nu faci, tu nu dregi. Iarăși nedumerirea mea. Cu ce-am greșit, cum ar fi trebuit să mă comport, ce-ar fi trebuit să fac?

Sfatul pe care l-aș da amândurora, pentru că amândoi sunt profesori, ar fi să aibă mult mai multă grijă și atenție la a despărți poziția de autoritate din timpul zilei, de la școală, și poziția de acasă. Cred că amândoi, în feluri diferite, n-au făcut asta. Și-au prelungit poziția de autoritate acasă, în verificarea temelor, în presiunea constantă pe rezultate. Cred că la un moment dat mama îmi vorbea efectiv cu același limbaj ca și copiilor de la dirigenție, în sistemul de premiere și de pedeapsă și așa mai departe. Chestia asta a adăugat prăpastiei ăleia destul de mari care s-a creat în cei șapte ani de acasă. Orice încercare de a vorbi cu ei acum despre asta se termină cu un refuz și cu ideea: “Dar cum, ia uită-te la tinerii din ziua de azi, câți nu și-ar dori să trăiască la țară? Ai fost o super fericită”. Privind din exterior, așa este, dar emoțional vorbind, a fost o povară destul de mare, pentru că a trebuit să mă trezesc la șapte ani să învăț să am de a face cu niște părinți care se mai și așteaptă la chestii de la mine. Și așteptările astea, pe care nu mi le-au explicat niciodată, nu mi le-au contextualizat niciodată, ele erau mereu acolo, evident m-au făcut să am o foarte scăzută încredere în mine și tot timpul aproape să cer voie tuturor celor din jur pentru chestii pe care le fac.

Prima dată m-a șocat când am plecat cu bursa Erasmus, studentă la 23 de ani, în Austria, m-am mutat într-un apartament închiriat, cu mai multe fete. La un moment dat, pur și simplu-mi ceream voie compulsiv. Pot să pun asta aici, pot să strâng asta, pot să pun scaunul la loc? Cumva, o formă de politețe care nu se mai justifica. Una dintre ele, o finlandeză, mi-a trântit-o destul de brutal, dar cu ocazia asta mi-am dat și eu seama. “Ce-ți tot ceri, frate, atâta scuze? Lasă-ne-n pace! Poți să ne ceri voie dacă dai o petrecere la cinci dimineața și bubuie ferestrele, dar nu-mi ceri voie că pui scaunul la loc.” Cred c-am și plâns atunci, m-am dus în cameră și dup-aia mi-am dat seama. Da, cer voie pentru multe chestii. La școală, la fel.

Cred că scindarea asta între o tipă foarte conformistă – eram aia cu zece pe linie – validarea totală, de note, de teme, venind pe baza presiunilor și așteptărilor lor, dar care răbufnea și în rebela care s-a manifestat doar de câteva ori.

Însă formele astea de rebeliune au fost destul de extreme. Fuga de acasă, am mai avut la un moment dat la BAC niște amenințări cu suicid, că am luat 9,80. La un moment dat, m-a sunat mama și, numai așa, din răutate, i-am zis: “Sunt pe malul lacului și-am luat 9,80 și nu pot să accept asta”. Și am făcut-o să sune a tentativă de sinucidere. Am avut media generală la BAC 9,98. N-am ieșit din casă o săptămână, plânsete. Reacția mea li s-a părut ciudată, și ar fi putut să le dea de gândit, să fie un moment de răgaz pentru ei, să se întrebe de ce reacționez așa, și să o îndrepte puțin și către ei înșiși. Dar întotdeauna momentele astea de reflecție erau îndreptate către mine. “Ești exagerată, ești ciudată, de ce faci așa?” Chestii care-mi adânceau și mai mult neîncrederea în mine. Obsesia asta de validare. Nu cred c-au făcut-o intenționat. Tata niciodată nu mi-a zis: “Băi, dacă iei zece, îți cumpăr nu știu ce.” Niciodată. Dar a fost ceva subînțeles, mai ales că frații mei luau note mici și eu trebuia să spăl toată rușinea. Eram adesea comparată cu ei în sensul ăsta. “Tu ai note mari, ești unde trebuie.” Să-i umilească pe ei. Comparația asta constantă în sine cred c-a fost o problemă.

Am mai avut o bursă doctorală la 25-26 de ani, în Germania și și-acolo viață de noapte, nebunie, să nu știu unde sunt, să nu știu cu cine merg, cumva toate acele chestii pentru care știam că nu trebuie să cer voie nimănui. Extremismele astea eu le-aș pune pe seama acelor probleme și a autoritarismului lor și al așteptărilor care nu erau formulate. Nu mi se spunea trebuie să iei zece. Dar asociam tonului lor profesoral de acasă aceeași atitudine pe care o ai față de un profesor. Dacă înveți bine, și-ți faci tema, și iei zece, it’s ok. În cazul ăsta eu adăugam “mă iubește”. Iau zece, fac bine, și mă iubește.

Ioana, 33 de ani, jurnalist. București, aprilie 2018.

Maică-mea era o combinație din asta fatală de “acum te pup, acum te scuip”. Țin minte că avea zile de weekend în care după ce muncea toată săptămâna ca o isterică, sâmbăta spăla de mână, gătea vreo șase ore și în tot acest timp urla încontinuu și înjura și ne făcea pe toți în toate felurile, dar nu ne lăsa s-o ajutăm. După care seara, epuizată, se băga în pat și cerea afecțiune. Toată lumea era megaterifiată, în frunte cu mine.

Taică-meu a fost crescut de un tiran. Bunică-miu, care era ucrainian, a fost refugiat de război, un tip super dur și autoritar, drept pentru care tata nu știe să exprime nici să primească niciun fel de afecțiune. El era și cel însărcinat cu a mă bate. De fiecare dată când făceam o tâmpenie, se întâmpla asta. Până la 14 ani, când la ultima bătaie, a zis ceva de genul: “Tu știi că mie nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să fac asta”. M-am gândit: “Totuși ești adult, adică dacă nu vrei să faci o chestie, de ce-o faci? Stop!”

Ca atare, dacă ar putea, să fie un pic mai coerenți cu ei înșiși și mai stabili emoțional. Le-aș zice o chestie pe care am înțeles-o și-am reușit s-o accept de la tipa la care merg la terapie de trei ani, că ei m-au crescut, evident fără să vrea, într-un mediu complet instabil emoțional. O să pun întotdeauna disclaimerul ăsta. Chiar au făcut ce-au știut mai bine și cred că n-aveau cum să facă altceva deși realitatea e că am fost un copil abuzat. Asta e. Dar nu pot să spun asta fără să spun că nu-i condamn și că înțeleg cum s-a întâmplat. Simt în continuare nevoia să-i apăr.

Maică-mea a fost toată viața pe discursul de “nu ți-am cerut să faci performanță la școală, e foarte bine c-o faci, dar o faci pentru tine, nu pentru mine”. Înțeleg ce vroia să zică, dar eram super ahtiată să vadă că fac lucruri bune. Deși ei îmi ziceau textual că nu-i așa, am simțit întotdeauna că trebuie să demonstrez ceva, că mă bagă în seamă doar atunci când fac tâmpenii. Ceea ce nu prea făceam, eram ultima tocilară și un copil introvertit și megacuminte. Nici faptul că luam note mari nu-i bucura în mod special. Chestie pe care am continuat s-o fac ca să primesc și apreciere pozitivă.

Cumva e interesant că ai mei sunt amândoi și singuri la părinți, ca și mine, și copiii unor personaje extrem de autoritare și asta s-a tradus diferit. Pe tata l-a blocat foarte tare și l-a făcut foarte anxios și închis. Iar pe maică-mea a făcut-o la rândul ei tiranică și extrem de imprevizibilă. Cu toate astea, ei sunt căsătoriți până-n ziua de azi și au o relație perfect funcțională. Asta a fost interesant și greu de dus. Ei niciodată nu s-au contrazis în stilul lor de a mă crește cred că i-am auzit certându-se de trei ori în toată viața. În continuare își completează propozițiile. Au grijă foarte bine unul de altul în disfuncționalitatea lor.

Un efect în viața de adult e că am o stimă de sine foarte scăzută, care s-a tradus de-a lungul timpului în varii forme, culminând cu lunga mea anorexie. Ca să fie tacâmul complet, din păcate s-a tradus și în relații care au ajuns să fie abuzive în diverse feluri.

La cel mai meschin nivel, un alt efect sunt și cei patru ani de terapie, unde dau bani săptămânal. Care-mi face foarte mult bine. Am o super terapeută de la care simt în continuare că am ce să învăț. Am ajuns cu ea la o concluzie care mi se pare super valoroasă, că majoritatea lucrurilor pe care le fac, care sunt autodistructive – nemâncat, băut mult, muncit excesiv etc. – vine dintr-un soi de credință foarte veche a mea care e o interdicție. N-am voie să exist. Cu asta am crescut eu în cap, cu gândul că incomodez, că n-ar trebui să deranjez, că ar trebuie să fiu foarte cuminte și să fac totul foarte, foarte bine în speranța că n-o să mă bată, o să mă iubească, și-o să fie bine. Dar pentru asta trebuia să ocup cât mai puțin spațiu și să fiu cât mai puțin problematică. În timp, într-un adult, genul ăsta de interdicție ajunge să se traducă în comportamente de autodistrugere.

Deși am contribuit o bună bucată din viața mea de adult la creșterea unui copil și a fost o experiență absolut fabuloasă, tot felul în care am fost crescută mă face să am îndoieli foarte mari că aș putea să fac asta și să nu dau mai departe toată violența. N-am avut episoade violente în relația cu ea, dar cred că am simțit uneori ce simțea maică-mea înainte să înceapă să urle. Și nu e ok. N-am încredere în mine că aș putea să fac asta și să nu fut meciul grav de tot. Mi-e teamă pentru că am fost expusă în repetate rânduri la violență emoțională și m-am văzut pe mine în diverse situații având aceleași reacții ca ale părinților mei. Am respins afecțiune, am plecat de nebună de acasă, am urlat, am făcut ca toți dracii, exclusiv față de persoanele care-mi erau cel mai apropiate.

Am stat de vorbă cu maică-mea în iarnă. Casa asta era un dezastru, era efectiv o casă de oameni bolnavi, nu mai spălasem vase de luni de zile, rufe, pe motiv de depresie. Trecusem printr-o despărțire foarte lungă și foarte complicată. În perioada aia, amestecam blană alcoolul cu antidepresivele și fugeam de acasă în fiecare noapte. A venit maică-mea aici, practic a intrat cu forța peste mine. Era foarte speriată. M-a ajutat să facem curat și în timpul ăla am povestit, de bătăi, certuri, tot ce s-a întâmplat în familie. Plecam de Crăciun la o prietenă despre care i-am spus așa, en passant, că e gay. Maică-mea se întoarce la mine și zice: “Ah, într-o vreme credeam că și tu ești.” Și eu zic: “Păi, într-o vreme chiar eram.” Zice: “Ah, și-acum îți plac bărbații.” Eu zic: “Îmi plac și, și.” Stă ea așa un pic, se gândește și zice: “Tu practic te îndrăgostești așa, de oameni, nu contează dacă-s bărbați sau femei.” Ăla a fost momentul fiecăreia de curaj în care am zis să dăm toate cărțile pe față. Hai s-o dăm și pe asta! Și a fost foarte, foarte bine. Dacă mama mea, contabilă pensionară de șaizeci de ani, destul de habotnică, poate să înțeleagă chestia asta, cred că există speranță.

Monica, 31 de ani, economist. București, noiembrie 2017.

I-aș ruga să nu mă mai ajute, pentru că asta îmi creează o mulțime de handicapuri. Inclusiv cu chestiuni minore, să-mi spele rufele sau să nu-mi aducă mâncare, în condițiile în care nu-i rog și mi-ar plăcea să mă descurc singură. Asta a fost dintotdeauna, un fel e ghidaj care m-a incapacitat să devin eu la rândul meu adult.

Să nu simt că mă iubesc condiționat de rezultatele mele școlare, să nu-și dorească să fiu perfectă, să am nota zece pe linie pentru că altfel aș fi indezirabilă, să nu-mi fi spus în repetate rânduri “acum vorbesc adulții, nu deranja”. Asta m-a urmărit și încă mi-e greu să îmi găsesc o voce într-un cerc de adulți în condițiile în care nu mă simt neapărat adult. Mi-a creat o frică. Într-un fel, am crescut în frică. Să nu deranjez, să nu greșesc.

Dacă ar fi să le mai spun ceva, le-aș spune să aibă o poziție mai echilibrată unul față de altul, cel puțin de față cu mine, cel puțin la vârsta la care asta ar însemna ceva. Inechilibrul de forțe m-a făcut ca acum să am o anumită raportare la femei și la bărbați. Am o tendință de a ajuta pe cei mai slabi, deși de cele mai multe ori nu ar trebui, nu le folosește pe termen lung.

Să nu mă fi forțat să mă ascund și să nu-mi fi dat modele. De exemplu, nu aveam voie să mă machiez. Asta nu mi se transmitea mot-a-mot, ci prin afirmații de genul “Ia uite-o pe aia la 14 ani cum se machiază!” Înțelegeam că nu trebuie să mă machiez, așa că am început să mă machiez în lift, când plecam de acasă. Să mă ascund de ei, pentru că nu eram ceea ce își doreau să fiu.

Să nu îmi fi insuflat ideea că singurul model de viață reușită e să te căsătorești, să întemeiezi o familie, să ai un copil care să aibă grijă de tine la bătrânețe.

Lucru minor, dar care atunci m-a deranjat foarte tare. Să nu mă fi luat cu ei la sindrofii, mănăstiri, concedii, cel puțin la vârsta la care eram capabilă să stau singură acasă sau să fac altceva, pentru că era rău. Mergeam în locuri și stăteam ore-n șir și mă uitam pe pereți, pentru că nu eram integrată în conversația adulților. Așteptam să treacă și asta mă permanentizează acum în niște situații pe care nu mi le doresc, dar aștept să treacă, să se rezolve de la sine prin trecerea timpului.

Într-un fel, dacă ar fi să sumarizez, mi-ar fi plăcut ca ei să-mi fi dat ocazia să fiu eu și să mă construiesc eu pe mine, nu să încerc să mă încadrez în șabloanele pe care ei mi le creează. Să mă fi încurajat să explorez lucruri care-mi plac, chiar dacă ar fi fost să greșesc. Să nu mă fi trimis la atâtea meditații, să fiu bună la toate, iar acum să nu știu de fapt nimic și să nu știu ce-mi place. Să nu-mi fi invadat spațiul personal, să nu-i fi auzit când vorbeau despre mine cu prietenii lor, plângându-se că am luat nota nouă și făcând să pară o tragedie. Să nu mă fi lăsat șapte ani la bunici, astfel încât, în momentul în care m-am întors în București, în clasa întâi, ei să-mi fie niște străini și să-mi fie foarte greu să mă apropii de ei. S-au apropiat de mine prin lucruri obiective pe care ei știu că le-ar face părinții. Să m-ajute, să-mi gătească, să-mi dea de mâncare. Cred că ar fi contat mult mai mult să simt că mă iubesc necondiționat.

Dana, 29 de ani, freelancer. București, aprilie 2018.

Aș fi vrut să le zic că o să fie totul ok. Aș fi vrut să le zic să nu se îngrijoreze, să nu facă o tonă de sacrificii. S-au super concentrat pe mine. Mama și-ar fi dorit mai mulți copii și cred că au fost destul de îngrijorați, pentru că perioada era destul de tulbure. Ai mei erau aveau spre 30 de ani și am simțit tot timpul că făceau foarte multe pentru mine.

Sunt din Brăila. Am stat acolo până la 8 ani și ai mei au făcut un efort foarte mare să ne mutăm aici și în principal a fost pentru mine. Tata a vrut foarte mult să învăț germană și m-a adus aici. Știa foarte clar la ce școală să merg, au investit mult la început în meditații, am fost la olimpiadă la germană, multe premii pe țară etc. Logic că apreciez, doar că ar fi putut s-o lase un pic mai ușor. Pentru că au fost momente în care mi-ar fi plăcut mai tare să fie mai puțin obosiți, mi-ar fi plăcut ca mama să nu-și fi întrerupt pentru câțiva ani viața profesională.

Mie mi-a fost greu cu mutarea asta. Mulți ani i-am învinuit. Abia așteptam să ajung la Brăila. Toți prietenii mei erau acolo, bunicii. A fost extrem de brutală venirea la București, extrem de brutală. M-am nimerit la școală printre copii foarte bogați care erau foarte răi. Am făcut generala la Jean Monet, pentru că acolo era cea mai bună clasă de germană cu predare maternă. Ca să pot să dau în continuare examenele în sistemul românesc. A fost un efort din ăsta, tata muncea foarte mult în perioada aia. Înainte să ne mutăm la București, făcea naveta de la Brăila aproape zilnic și aveam o colecție uriașă de jucării de la Happy Meal-uri, pentru că tata nu avea niciodată timp să respire când venea aici și-și lua un Happy Meal. Asta înseamnă efort. Totul pentru noi. Am învățat să citesc comportamentul ăsta destul de târziu, să înțeleg că eforturile practice sunt un limbaj al iubirii.

Tata e foarte introvert. E un om care mi-a zis că mă iubește de două ori în viața lui. O dată cu lacrimi în ochi, o dată fără. A încercat să-mi seteze conduita asta într-un spațiu care nu prea se potrivea. Nu vedem nimic la școală din lucrurile pe care le vorbeam noi acasă. În școala mea erau alte valori, era cu șmecheri, cu din ăia cool. Dar el a tras tot timpul și-a zis că viața lui e despre noi.Mama e mai emoțională, iar tata e mai rațional, mai riguros. Mama poate m-a copleșit uneori, iar tata poate a fost prea retras din viața mea personală.

Dar n-a fost atât de ușor. A fost mai pe provocare, mai cu chin. Pentru mine să învăț germană a fost greu la început, mă terorizau copiii de la școală. Era și ceva presiune cumva, vrând-nevrând. Era o chestie societală, din jurul meu. Am vrut să mă impun, pentru că mă terminau ăștia la școală. Tot timpul am învățat foarte mult și prin carte mi-am cucerit statutul de mini rebel de adolescență. Eram atât de bună că-mi permitem orice. Și la școală și, cumva, și acasă.

Mi-ar fi plăcut să fi găsit un echilibru între eforturile pe care le-au făcut pentru mine și viața lor personală, viața profesională a mamei. De la un punct încolo mi-am dat seama că toate lucrurile astea îi afectează și pe ei, și automat și felul în care se raportau la mine.

Tot liceul, eu n-am mințit niciodată că dorm la o prietenă, ca să mă duc într-un club, cum făceau toate în jurul meu. Nu de frică, ci pentru că mi-a zis tata că nu era cazul să stau prin cârciumă la 15 ani. Că o să am toată viața la dispoziție pentru asta. În același timp, simțeam condiționarea, pe care poate mi-ar fi plăcut să n-o simt. Poate mi-ar fi plăcut să fie atmosfera puțin mai libertină. Asta a însemnat că mi-am trăit o adolescență târzie, pe la 20 de ani. Care a avut loc și nu știu dacă a fost cel mai grozav lucru. Nu regret absolut nimic pentru că fix traiectoria asta m-a poziționat să fiu exact așa cum sunt acum. Astea sunt lucruri pe care le-am înțeles după terapie și după mulți ani în care am stat și m-am gândit. La vremea respectivă percepeam mult mai mult frustrarea și apreciam momentele de libertate, când plecam într-o excursie, când plecam la olimpiadă. Învățam atât de mult, încât acolo nu mai făceam nimic. Eram în mare parte din timp beată, și luam numai premiul unu, doi sau trei.

Nu mi-au impus nimic, dar cumva mă stimulau. Am trecut și prin schimbări nasoale în sistemul de educație, ca toată generația mea, cu capacitatea, cu bacul. Într-a opta am avut meditații gârlă. Da, e adevărat, am luat un 10, încă un 10 și-un 9,80. Dar m-aș fi descurcat la fel de bine și dacă luam mai puțin și dacă aveam mai puține meditații. Puteam să-mi dozez altfel efortul și chestia asta a venit pentru că-i vedeam foarte fericiți când aveam rezultate. Ca orice părinți care se bucură când copilul are succes și rezultate. Dar mi-ar fi plăcut să existe cumva o relaxare pe subiectul ăsta și să fie fericiți cu mine, chiar dacă n-aș fi fost brilliant la școală. Reversul medaliei a fost că am dat la o facultate, m-am lăsat de ea, am dat la încă una, m-am lăsat și de aia, am dat la a treia, m-am lăsat și de aia, am dat la a patra, m-am lăsat și de aia. M-am întors la a patra, am terminat-o și dup-aia am dat la un master, de care m-am lăsat din cauza Colectiv.

Nu mi-au zis niciodată “Nu face asta!” sau “Faci cum îți zicem noi!” Dar tot aveam senzația că trebuie să respect făgașul pe care mă așezaseră ei. Și am confundat o vreme îndelungată aprecierea lor cu performanțele mele, ceea ce m-a făcut să fiu prea competitivă și m-a făcut să judec oamenii din jurul meu, în perioada aia, în funcție de standardele pe care le-am înțeles eu din familie. Ceea ce înseamnă o oarecare condiționare. Nu neapărat rea. Dar sunt curioasă ce-ar fi fost dacă aveam alte opțiuni. A trebuit să găsesc metode să văd dacă alor mei se place de mine ca om. Li se pare că sunt mișto? Ar fi prieteni cu mine, dacă n-aș fi copilul lor? Dacă dăm școala un pic la o parte, cine suntem?

În același timp, partea bună e că am avut mereu un model din ăsta de luptători. Acest super cuplu care trece prin toate căcaturile, și certuri, și mutare, și efort, pe care eu acum nu prea îl văd în societate. Părinții mei s-au îndrăgostit la liceu și, cu o pauză de un an sau doi în facultate, și-au petrecut viața împreună. Și-au trecut prin tone de lucruri și sunt în continuare împreună și mi se pare că doza lor de nefericire e total acceptabilă. Au făcut într-un fel încât sistemul lor e mega funcțional. Într-un mod atât de idealizat la niște chestii, încât eu nu prea mă pot integra și caut în viață, printre oamenii cu care am trăit, cu un arhetip în cap pe care nu știu dacă-l pot folosi.

Amândoi sunt perfecționiști și am văzut în jurul meu copii care au crescut într-un sistem mai lax. Nu știu dacă mi s-ar fi potrivit personalității pe care o am, sau dacă personalitatea a fost determinată de ei. Dar ca adult, acum, îmi place mult ce-am devenit cu ce-au lăsat ai mei în capul meu, dar a fost foarte greu drumul. Mă întreb dacă ar fi fost mai ușor dacă era mai jos nivelul de așteptări. Ca să nu trebuiască să am senzația că demonstrez.

Acum îi învăț eu pe ei anumite lucruri. Să fie mai puțin îngrijorați, să se preocupe la un nivel mai prietenesc și nu patern sau matern de ce mi se întâmplă. Singura soluție pe care am găsit-o la chestia asta a fost să îi învăț cum mi-ar plăcea mie. Mamei i-am explicat la un moment dat că foarte posibil ca eu să nu corespund. Nu prea am fost cum și-a dorit mama. Îmi strângeam bani să-mi iau cărți, mai puțin cu hâinuțe, mai puțin preocupată de zona asta. I-am explicat la un moment dat că probabil nu o să fiu cum își imaginează ea, probabil nu o să am același iubit toată viața, probabil nu o să am copii devreme, probabil nu o să am copii deloc.

Am trăit mult timp cu nervi pe ei, dar nu era o stare în care să fiu confortabilă. E mult mai ușor să ierți, că oricum nu poți să înțelegi ce-a fost în capul lor niciodată. Și îți fute toate relațiile, să-i acuzi la nesfârșit. N-am mai putut să trăiesc cu chestia asta.Am făcut travaliul ăsta, i-am băgat în ședințe, am avut certuri, le-am reproșat chestii pe care le-au făcut în trecut. Dar odată ce am făcut chestia asta, am simțit că m-am eliberat și i-am iertat. Odată iertați, nu mai pot fi acuzați la loc. Nu fac ping-pong. Mă bucur c-am putut să-i iert. A fost un prag foarte important care a schimbat total dinamica din viața mea dup-aia.

Mi-am dat seama că aș fi super ipocrită să nu văd toate momentele alea bestiale pe care le-am avut ca familie și să nu văd că alea atârnă de fapt mult mai greu decât conflictele, momentele în care exista un potențial abuz, o încălcare a liberului arbitru, o încălcare a intimității poate, în unele momente, prea mult control. Au existat lucrurile astea, m-au afectat puțin, le-am gestionat cum am putut mai bine. Dar mi-e imposibil să le aduc reproșuri. Cu cât avansez în vârstă și cu cât aflu mai multe povești de la cei din jurul meu, îi acuz din ce în ce mai puțin și am senzația că, având în vedere circumstanțele în care ei au crescut, au devenit adulți și și-au format o familie, în țara asta, au făcut maximum.

Cristina, 35 de ani, profesoară de engleză și olandeză. Amsterdam, mai 2018.

Tata a murit când mama avea 44 de ani, eu aveam 10 și fratele meu avea 12 ani. Îmi aduc aminte că inclusiv când mama era bolnavă, copil fiind, mă gândeam: ”e bolnavă din cauza noastră, pentru că are prea multe griji sau muncește prea mult”. Inclusiv moartea lui tata. Toate lucrurile alea le iei atât de personal, ca și cum toată lumea s-a învârti în jurul tău. Bineînțeles că mi-am pus de multe ori întrebarea: ”De ce s-a sinucis tata?”. Lucru pe care încă nu-l știu și nici n-o să-l știu vreodată, dar tot timpul aveam nevoie de explicații pentru că încercam să vorbesc cu mama despre lucrul ăsta și ea zicea: ”Așa a fost să fie”. Sau ”Așa a vrut Dumnezeu”. Care e un răspuns foarte românesc. Ce-nseamnă asta? Așa a vrut Dumnezeu, sau așa a fost să fie? Cum adică așa a fost să fie?

În același timp cred că părinții noștri nu au explicația aia. Nici noi. Nici eu acum. Sunt anumite lucruri care mi se-ntâmplă și nu știu de ce mi se-ntâmplă. Pur și simplu se-ntâmplă. Și, dacă m-ar întreba fetița mea de ce, aș încerca să-i dau o explicație, dar nu-s foarte sigură că ar fi explicația corectă.

Poate că le-aș cere, și le-am cerut lucrul ăsta și când eram mică sau când eram copil, dar nu erau în stare să o facă, să vorbească, să spună: ”Uite, asta se-ntâmplă, se-ntâmplă din cauza asta, trebuie să trecem printr-o anumită perioadă și trecem împreună. N-avem soluția, dar nu facem lucrul ăsta ca să îți facem rău ție.”

Nu știu sigur dacă-aș schimba ceva, pentru că cred c-am ajuns într-o fază în care nu mai cred în schimbările astea. Cred că nici ei singuri n-ar putea schimba ceva, cred că sunt anumite decizii pe care le iei. În niciun caz nu le iei ca să faci rău copiilor tăi și spun asta și pentru că o am pe Sara de o lună, și-s convinsă că am luat și voi lua decizii care o să-i influențeze ei viața poate nu într-un mod foarte pozitiv, dar în niciun caz nu fac lucrul ăsta ca să o rănesc pe ea.

Le-aș spune să vorbească mai mult. Dar tu știi ce greu e să vorbești cu copilul tău? Incredibil. E foarte, foarte greu. E ca și cum ar trebui să creez o nouă limbă pe care să o vorbesc cu ea. Câteodată vorbesc cu ea și mă gândesc: ”Ok, folosesc o grămadă de diminutive și n-aș vrea, pentru că n-aș vrea să vorbesc baby language”. Ar trebui să vorbești la același nivel pentru că ei înțeleg. Mi-aduc aminte că eu înțelegeam foarte multe lucruri când eram mică. I le spuneam mamei și cumva era așa uimită de faptul că le înțelegeam și ea le dădea o altă turnură sau încerca să le minimalizeze importanța.

Dacă mă gândesc la părinții mei e clar că ei s-au ales unul pe altul și că nu erau ok împreună, chiar de la început, din primele zile. Și ai puterea să schimbi lucrul asta, mai ales înainte să ai copii. Poți să divorțezi. Și totuși rămân împreună. De ce nu faci schimbarea asta, când schimbarea e în puterea ta? De ce n-o faci? Sau începi tipic în familie românești, și nu numai, certuri, scandaluri, bătăi. Oricine are un moment în care poate să fie foarte rațional și să spună: ”Ok, sunt în situația asta și nu mai vreau să fiu în situația asta pentru că nu-mi face mie bine, nu face nimănui bine, ies din ea”. Și ai puterea să ieși din ea. De ce nu ieși din ea? Adică de ce dacă tot ești cel care-și construiește viața, de ce nu ieși din situația respectivă? De ce nu faci schimbarea? Ce te reține?

Cred că ceea ce te reține e în foarte mare parte frica de a face rău celorlalți. Mă refer acum strict la situația din familia noastră. Și mama putea să iasă din situația respectivă și n-a ieșit din ea. Se gândea la noi, se gândea probabil și la tata. Un tată alcoolic care nu era prezent mai niciodată, scandaluri, învinuiri, amenințări, lipsă de afecțiune. Cred că atunci când ești copil în primul rând vezi lipsa de afecțiune între părinții tăi. E un lucru cumplit, dar supraviețuiești.

Eu întotdeauna spun că am avut puterea să ies cumva, într-o oarecare măsură, din contextul ăla, pentru că dacă aș fi rămas în România probabil m-ar fi influențat în continuare. Și-n continuare normal că am perioade când mă gândesc la ce s-a întâmplat, sunt chiar perioade mai sumbre când mă întreb de ce n-am avut o copilărie normală sau de ce n-am avut o copilărie frumoasă, dar pe de altă parte, nu era în puterea mea să schimb și nici măcar nu era în puterea lor.

Te influențează ceea ce s-a întâmplat? Normal că te influențează. Normal că devii mult mai sensibil, ți-e frică să nu ți se-ntâmple și ție lucrul ăsta. Perioade de depresie sau perioade când te gândești. Întotdeauna o să revină. Olandezii zic că ”n-ai avut un start bun”, ceva de genul ăsta. Pentru că sunt lucruri pe care parțial le vindeci, le vindeci prin iertare, le vindeci dacă încerci să-i înțelegi, le vindeci dacă, cum a fost cazul meu, scrii o carte. Toată lumea m-a întrebat: ”Cum, ți-a adus vindecarea cartea asta?”. Într-o oarecare măsură, da. Pentru că în momentul în care ești împăcat cu ceea ce s-a întâmplat te gândești că lucrurile sunt așa cum sunt. Le păstrezi pentru tine și nu mai vorbești despre ele.

Dar pe de altă parte, mie mi-a adus și foarte multe lucruri bune ceea ce s-a întâmplat. Foarte multe, extrem de multe. O anumită sensibilitate la oameni. De mică a început să-mi pese. Voiam, nu voiam, îmi păsa foarte mult de ce se întâmpla în jurul meu, pentru că tot timpul te gândești să fie mama bine, să fie tata bine, să fie fratele meu bine, te gândești să nu se întâmple ceva și atunci nu te mai concentrezi pe tine. Asta m-a făcut mai puțin egoistă, îmi pasă foarte mult de alții, în sensul că îmi doresc să-i ajut, să vorbesc cu ei. Poate dacă aveam o copilărie normală, nu zic că nu era sigur la fel, dar exista posibilitatea să fiu cineva pe care să-l intereseze foarte mult cariera sau confortul material. Asta nu înseamnă că trăiesc într-un cort și fac numai muncă de voluntariat. Normal că you go with the flow, îți cumperi o casă, investești banii într-un loc, îți cumperi o mașină că ai nevoie și de aia, cu toții avem nevoie de un anumit confort și-n Olanda lucrurile astea le faci mult mai ușor. Noi suntem doi simpli profesori care avem un salariu mediu și ne permitem să trăim decent. Dar sunt foarte legată de România și de comunitatea de români din Olanda.

Am o fundație împreună cu alți români de peste 10 ani și facem extrem de multe lucruri pentru România. Câteodată sunt ani când avem proiecte super mici, în sensul în care trimitem doar calculatoare și haine sau jucării pentru o școală, pentru copii orbi de exemplu. Și-au fost și proiecte pentru care ne-a dat o societate olandeză 160 000 de euro, pentru un proiect scris așa noaptea, și cu ăia 160 000 de euro a funcționat un centru pentru copii autiști 3 ani de zile în Brașov. Cred că toate lucrurile astea, faptul că-s foarte orientată spre alți oameni și dorința permanentă de a ajuta și de a face ceva pentru ceilalți cred că are de-a face și cu ce s-a întâmplat. Când tu nu primești afecțiunea aia, o creezi singur și-o oferi. Trebuie să găsești și-o parte bună, că dacă nu găsești partea aia, atunci te pierzi. Și văd lucrul ăsta la fratele meu și, parțial, și la mama mea. Deși mama, pentru o mamă rămasă singură la 44 de ani cu doi copii, a fost extrem, extrem de puternică. Ți se dezvoltă un fel de sistem de supraviețuire și supraviețuiești. Și nu numai că te păstrezi pe linia de plutire, ci începi să faci lucruri, să însemni ceva.

Olandezii spun tot timpul că trebuie să fii mândru. Nu mândria aia a noastră prostească, dar trebuie să fii mândru de ceea ce arăți, să fii mândru dacă ai rezultate bune la un examen. Eu n-am avut niciodată sentimentul ăsta. Că sunt mândră de ceea ce-am realizat. Am terminat liceul și facultatea cu note super ok. Vorba lu’mama, ”m-am realizat”. În sensul că am un job, am un trai cât se poate de decent, dar n-am fost niciodată mândră de chestia asta, niciodată. Dacă sunt mândră de ceva de când sunt în Olanda, de 10 ani de zile, sunt mândră de proiectele astea pe care le facem, sunt mândră pentru faptul că pot să ajut pe cineva care are o problemă.

Mihaela, 47 de ani, sociolog. București, aprilie 2018.

În primul rând, le-aș cere să schimbe felul în care se raportează la ei înșiși, felul în care se poartă cu ei. Lucrurile rele pe care le-am învățat, le-am învățat uitându-mă la ei. Nu atât prin ceea ce mi-au făcut mie, ci prin ceea ce-și făceau ei. Și le-aș spune, în primul rând, să nu se mai chinuiască atât să se potrivească într-o lume în care trăiesc, pentru că lumea aia va trece. Lumea aia se va schimba atât de mult, încât nu vor mai recunoaște nimic din ea. Degeaba se chinuiesc să se potrivească într-o gaură rotundă când ei sunt pătrați.

Le-aș spune să nu mai încerce să fie tot timpul perfecți. Asta i-aș spune maică-mii. I-aș spune că o casă nu e niciodată curată și că nu e nicio problemă dacă o casă nu este curată. Mai ales o casă în care nu vine nimeni, niciodată, pentru că ea n-are prieteni, că ea este ocupată tot timpul. Le-aș spune să nu se mai teamă și le-aș spune că există nume pentru ceea ce li se întâmplă. Le-aș spune cum se numesc bolile mentale cu care se luptă, le-aș spune că nu sunt singuri, le-aș spune că nu e nimic rușinos în asta, că nu este nicicum vina lor, că nu este alegerea lor. Le-aș spune că 83% dintre noi la un moment dat s-au confruntat cu probleme de sănătate mintală. Că e normal să fie așa, dar că, pe de altă parte, nu este nevoie să sufere. Relația dintre o persoană bipolară și o persoană depresivă, care nici acum nu-și recunoaște depresia, e grea. E grea, dar merită.

Le-aș mai spune să-și spună că se iubesc. Să nu aștepte până când unul dintre ei ajunge pe patul de moarte că să-și spună asta. Fiindcă atunci deja e prea târziu. Și să nu se teamă să-și trăiască propria viață, pentru ei înșiși. Să nu aștepte până când cancerul a metastazat ca să se trezească și să-și spună: ”De astăzi trăiesc pentru mine, de astăzi fac lucruri bune pentru mine.” A fost prea târziu. A fost chiar în dimineața în care a căzut și, după operație, a aflat că deja nu se mai putea face nimic.

Ar fi trebuit să facă asta toată viața lor, nu să trăiască pentru părinții lor, pentru șefii lor, pentru ce spune satul, pentru ce aud vecinii. Nu! Să trăiască pentru ei. Și, de asemenea, le-aș spune că eu n-o să le împlinesc niciodată visele, eu n-o să trăiesc niciodată în locul lor, eu n-o să le aduc niciodată împlinirea pe care ei nu și-au adus-o și că oricât ar încerca să mă forțeze să fiu într-un anumit fel, așa cum ar fi vrut să fie ei, eu nu voi face asta niciodată.

I-aș spune maică-mii că degeaba mă bate, că oricum eu mă disociez de momentul ăla și doar mă înfurii și doar mă încăpățânez să fac din nou și din nou ceea ce ea considera că e rău, iar eu consideram că e bun. Le-aș spune, de asemenea, că poți să ai prieteni, că există oameni care pot să-ți fie prieteni, că există oameni în care poți să ai încredere, că nu suntem singuri pe lume cum îmi tot spunea maică-mea. Le-aș spune să mă creadă când le spuneam că sunt bolnavă și sufăr. Să nu-mi răspundă că toți suntem triști.

Le-aș spune că zeci de ani eu n-am reușit să fiu apropiată cu un partener, pentru că nu văzusem niciodată cum arată o relație bună și credeam că nu există așa ceva. Că pentru mine familia înseamna doar furie și suferință și certuri și neînțelegeri și am zis: ”Nu vreau asta!”. Am crezut atâta timp că nu e bine să am un copil pentru că nu vreau să-i transmit suferința prin care am trecut eu și prin care au trecut ei. Dacă mă uit în genealogia noastră, depresia e permanent prezentă. Depresia sau alcoolismul. Sau amândouă. Și-mi dau seama că ei înșiși au trecut prin asta. Felul în care eu țipam la maică-mea să-mi arate că mă iubește e exact felul în care ea se chinuia să obțină asta de la tatăl ei. A fost o povară pe care ne-am tot dat-o de la unii la alții.

Și, ce e cel mai important, le-aș spune să nu facă un copil cu un scop anume. Să nu facă un copil, dacă nu vor acel copil pentru ceea ce este. Că n-o să rezolve nimic în relația dintre ei. Nu eu o să fiu soluția magică care să-i facă să fie împreună.

E incredibil. Doi oameni care s-au iubit realmente toată viața, care au fost doar unul pentru celălalt și care nu și-au arătat niciodată dragostea. Nu și-au arătat niciodată tandrețea. Cumva, maică-mea a sperat că voi schimba asta. N-am schimbat. Nici sora mea n-a schimbat asta. Asta doar ei puteau să o schimbe. Și de aici am crescut cu ideea că trebuie să-mi justific cumva existența. Trebuie să fac ceva ca să demonstrez că merit aerul pe care îl respir. Și nu e normal ca un om să trăiască cu ideea că nu merită să respire. Că nu merită pâinea pe care o mănâncă. Fiecare înghițitură devine o durere pentru că cumva n-are dreptul la ea. Și am tot încercat cumva să-mi justific existența, să fac ceva. Până în momentul în care m-am oprit din tot, din absolut tot. A trebuit să fac curățenie în propria mea viață, să renunț la viața profesională, să renunț la orice tentativă de a mă mărita, de a corespunde modelului, de a trăi pur și simplu pentru un an de zile, ca să accept că totuși, uite, chiar dacă aparent n-am niciun rost pe lume, trăiesc în continuare. Și e normal.

Toți avem dreptul la demnitate și respect. Pentru că suntem, pur și simplu, oameni. Nu avem nevoie de justificări, nu avem nevoie să punem pe masă: ”Uite, ăsta e romanul pe care l-am scris!”, ”Uite, ăsta e filmul pe care l-am făcut!”, ”Uite, ăsta este proiectul extraordinar pe care l-am dus până la capăt!”. Lucrurile astea se-ntâmplă sau nu. Și chiar dacă nu se-ntâmplă, ăsta nu e un motiv să simți că ești fără rost.

Din cauza ideii ăsteia, că nu-mi justific existența, ani de zile, mulți ani de zile, primul gând cu care mă trezeam dimineața era: ”Dar, de ce mă trezesc eu? De ce mă ridic din pat? De ce nu mă sinucid chiar acum?”. Treptat am văzut că oamenii se sperie groaznic când vorbesc de sinucidere, dar unii oameni trăiesc cu asta tot timpul, cu acest low grade suicidal. Cred că vine din asta, din senzația că nu ai niciun scop anume. E foarte greu să înțelegi că asta e normal. Niciunul dintre noi nu este un scop pentru ceva. Ajungem la Kant. Nu suntem un mijloc. Nu e permis să tratezi un om ca un mijloc pentru ceva. Este scop în sine. Simpla existență este scop în sine. Chiar dacă ești ultimul ratat de pe stradă care nu are nimic, ești om. Asta este suficient. Ce mai vine pe deasupra e bonus. Nu trebuie să termini ziua cu checklist-ul. ”Dar ce-am făcut eu astăzi? A meritat să trăiesc astăzi?” Nu, nu asta e întrebarea. Și, da, pentru că asta duce la o frustrare continuă. Care frustrare duce la violență, duce la certuri, duce la nemulțumiri, duce la depresie.

În 2016, am trăit în singurătate perfectă. Nu vorbeam decât cu vânzătoarea de la supermarket sau eventual cu prietenii când le ceream bani. Am trăit fără să fac nimic. Și acum știu că, într-un fel, ăla a fost anul cel mai bun din viața mea. Tot ceea ce mi se-ntâmplă acum, toate lucrurile incredibil de bune care mi se-ntâmplă, se-ntâmplă datorită acelui an când n-am mai alergat după nimic. Doar am fost. Am lăsat să se ducă furia, să se ducă frustrarea, să se ducă îndoiala de sine. Am ajuns la zero. Când ești la zero, după aceea poți să construiești. Nu pornești de la ideea că ai tot timpul o datorie neplătită. Și apoi ești liber să faci orice. Ești liber să devii tu însuți.

Cei mai buni oameni acum sunt oameni care dacă ar încerca să trăiască așa cum așteaptă lumea de la ei, ar muri. Efectiv, ar muri. Oameni care luptă cu depresii și cu disforii și cu lucruri incredibil de dure. Și cei mai puternici dintre ei și cei mai curajoși ajung să spună: ”Nu, să fiu eu! Nu ceea ce așteptați voi să fiu. O să fiu așa cum sunt, nu așa cum mă vedeți, până când o să mă vedeți așa cum sunt.” De la oamenii ăștia învăț, oamenii ăștia îmi dau curaj și putere. Eu mă lupt cu lucruri de fapt mult mai ușoare decât ei. Dacă ei pot și eu pot. De asta presupun că o să-mi fie din ce în ce mai ușor și o să fie din ce în ce mai bine. Pentru că am acum ocazia să văd că se poate și altfel decât în copilăria mea. Și pot să spun și altora că se poate și altfel și că poți să trăiești cu tine însuți în acceptare, indiferent cum ești. Pentru că meriți asta, toți o merităm.

Marius, 23 de ani, fotograf. București, aprilie 2018.

Cred că cel mai mult aș vorbi cu tata. Aș fi vrut să știe de la început anumite lucruri. Ar fi trebuit să știe, când erau tineri, cât de mult contează să nu minți, să nu furi din casă, să fii puțin mai asumat în faptele tale, pentru că lucrurile astea se reprimă și în copiii tăi. Tot ce faci zilnic, consecințele faptelor tale. Din păcate, am crescut în chestia asta. Tata fura foarte mulți bani din casă, se împrumuta, se ducea la vecini, îi mințea că suntem bolnavi ca să ceară bani. Făcea foarte multe datorii, am ajuns să avem probleme cu cămătarii, la noi, în Ploiești. Eram singuri, eu cu mama și cu soră-mea. Venea tot timpul rupt, leșinat de alcool. Doar așa-l știu. Printre lucrurile bune pe care trebuie să le țin în cap ca să n-o iau razna când mă gândesc la el, doar așa mi-amintesc, mare parte din timp doar dormea.

De la alcool, s-a și îmbolnăvit, am stat și cu el foarte mult timp în spital. Nu-și lua pastilele, făcea crize de epilepsie. Stăteam pe afară, stăteam o oră liniștit, venea unul cu bicla după mine. “Băi, e tac’tu pe nu știu pe unde! Băi, du-te, ia-l! Băi, capu’ spart!” Mama la fel, cum suna telefonul, întâi se înnegrea, dup-aia putea să respire o secundă. Nu i-a lipsit niciodată înțelegerea, dragostea, din partea noastră, din partea mamei.Sunt lucruri care țin personal de tine și nu te poate ajuta nimeni. Nici el nu cred c-a avut o copilărie foarte fericită, dar au reușit să plece de acolo, au reușit să construiască mai departe ceva și să meargă împreună. Dar nu, n-a putut. Probabil că a dus mai departe chestiile din copilărie. Era cel mai mic frate din cinci, probabil s-a pus multă presiune și pe el.

Mama a trăit numai în frică. “Cine știe pe unde-i ăsta, ce face ăsta?” Lunar se trezea cu o sumă de bani luată din casă. Ea ne-a crescut super protectiv și a făcut cam tot ce putea să facă o femeie în momentele alea. Ani buni la rând. Eu crescând în haosul ăsta, eram și foarte bolnav, am stat numai prin spitale. Ajungeam la urgențe săptămânal. Singură. Treaba asta a cam distrus-o. Era și el acolo, doar că venea, mă ducea la spital, mă lua, pa! Ajuta, dar de fapt, a doua zi, eram mai încărcați decât ziua anterioară. Mama a trebuit să se împrumute la bănci foarte mult, ca să-i plătească lui cămătarii și datoriile. Probabil c-o să fim îngropați în ele zeci de ani de acum încolo. E nașpa când ai optișpe ani și vrei să pleci de acasă sau vrei să visezi la viitor. Se anulează optimismul, pofta de viață, când ai în fiecare zi numai hopuri.

Anii ăștia am încercat pe toate căile să aflu ce-a făcut cu atâția bani. Sunt șase, șapte sute de milioane. O fi făcut un copil cu altcineva, o fi băgat heroină, o fi jucat la cazino. L-am întrebat, l-am urmărit. Eram peste el, îi dădeam cu pumnii-n cap, soră-mea peste mine, mama în hol. Cam așa a fost zece ani la rând. N-am avut niciodată cu cine să vorbesc. Aș fi vrut să fie mai mult lângă mine. Aș vrea ca orice tânăr care vrea să aibă un copil să țină cont că aproape toate trec și aproape pe toate le rezolvi, în timp, dar dacă ești prins în minciună și alcool, ajungi să nici nu mai realizezi ce faci. Nu mai scapi. E nașpa că am crescut acum și am ajuns să am crize de anxietate și dup-aia am observat că se transformă în perioade mai lungi. Probleme cu depresia, probleme cu sensul. Nu găseam sensul, când mă uitam înapoi. Orice efort făceam să schimb ceva, mă consumam atât de tare încât ajungeam prin spital. Început de ulcer, lipsă de magneziu, căzut pe străzi.

Din furia asta pe care o aveam, la 15-16 ani am zis că plec din țară, să fac bani, s-o ajut pe mama. Mă culcam nopțile și mă rugam pentru chestia asta. Atât. Nu mă mai interesa nimic. M-am rugat atât de mult timp încât s-a întâmplat. Am primit un bilet de avion, m-am dus în Anglia să lucrez. Dar n-avea nicio legătură cu ce visam eu. Știam doar că vreau să fac bani, s-o ajut pe mama. N-am realizat niciodată că nu eram în putere să fac chestia asta. Am stat acolo șase luni, și lucram la mutat chestii. Colegul meu, o sută și ceva de kile, frigiderul o sută de kile, eu cincizeci. Am stat așa jumătate de an, până m-am întors de acolo distrus. Cu coloana, cu capul. Vedeam cât de mult mă consum și tot nu pot să fac nimic. De abia de atunci a început circul. Nici nu m-am mai dus pe acasă. M-am mutat, am venit direct în București. Am schimbat zece joburi în doi ani. Nu pot să mă regăsesc, am încercat fiecare job pe care-l aveam la îndemână, pentru banii de chirie. Abia după ceva terapie mi-am dat seama că tot ce încercam să fac era să supraviețuiesc. Să am liniște noaptea când dorm, să am bănuți, să nu înșel, să nu fur, să nu mint.

Efectele sunt devastatoare și durează atât de mult să le repari, încât acum nici nu-mi închipui să trăiesc cu chestia asta în continuare OK, fără să mai am crize de anxietate sau să-mi pierd sensul, efectiv. Cu fiecare veste îmi pierd sensul, mă trage înapoi. Oricât aș trage de mine, mama tot plânge, tot e neputincioasă, îmbătrânește așa și nu mi se pare drept. Mă trezesc dimineața și-mi zic: “Băi, tre’ să fac ceva. Acum, acum. Nu știu cum. Nu știu. Tre’ să fac bani, tre’ s-o iau de acolo.” O sun pe mama de aici și n-am ce să vorbesc cu ea. E super trist, pentru că noi toată copilăria nu am apucat să avem alte lucruri în comun decât grija față de celălalt. “Ești bine? Da.” Mă sună acum și doar atât putem să vorbim. “Ești bine? Da.” Aș fi vrut să fim mai apropiați toți, ca familie, dar uite că lucrurile astea ne-au îndepărtat și cred că problemele astea o să tot existe. Sunt momente în care ai nevoie de familia ta, momente în care poate maică-ta are prea multe și nu mai poți să-i spui. Ăsta-i unul din cele mai nașpa sentimente. Uneori, ai nevoie să vorbești, s-o întrebi pe ea, simți nevoia de ea. Și n-ai cum să-i mai spui, că o încarci și mai rău. Am noroc de oameni care mă ajută.

Înainte, după o chestie de genul ăsta, picam. Acum ies la alergat și dau chestia aia afară. Plâng și ies la alergat. Alerg plângând, mă întorc înapoi, râd de mine, învăț să nu mă mai iau atât de tare în serios și să încerc să păstrez distanța de chestiile astea toxice și, cumva, să-mi construiesc viitorul. Încerc acum să învăț că nu poți să rezolvi problemele altcuiva. Cred că o să-mi mai ia o grămadă de ani. Din cauza lui, nu am stabilitate, nu știu ce-o să fie mâine. Dar am văzut la oameni că se poate să trăiești și cu chestii mult mai nașpa. De fapt, sunt norocos. Sunt conștient că toate astea, într-un fel sau altul, o să ducă la ceva bun. Sunt cu o fată de opt ani. Suntem foarte atenți cu lucrurile care ne-au afectat pe noi în copilărie. Să nu le repetăm la rândul nostru. Prima oară când iau banii, întâi îmi calculez tot ce am de plătit, și după, dacă mai rămâne să ne cumpărăm o bere, sau dacă mai rămâne să luăm ceva de mâncare, bine. Dacă nu, luăm un kilogram de cartofi și trăim așa toată săptămâna. Am învățat să ne drămuim mult mai bine. Am învâțat să comunicăm. Despre orice. Ne punem unul lângă altul și discutăm. Am învâțat să ne iubim așa cum suntem.

Angela, 25 de ani, învățătoare. Cluj Napoca, aprilie 2018.

Le-aș spune să se uite mai mult la lucrurile care-i unesc, și nu la lucrurile care-i despart și să aleagă în fiecare zi în mod conștient faptul că ei sunt împreună. Nu să se gândească doar la copii, pentru că avem lucrul ăsta făcut împreună, o casă sau altceva, ci că, da, aleg în fiecare zi să te iubesc și să fiu cu tine.

Mi-ar plăcea foarte mult să mă încurajeze mai mult, să creadă în mine și să-mi arate afecțiunea lor de fiecare dată când e nevoie. Am simțit lucrul ăsta. Nu neapărat că ei nu m-ar fi iubit. Dar pentru că nu știau exact cum să-și manifeste afecțiunea și pentru că nu i-am văzut nici manifestându-și-o unul față de celălalt, simțeam că trebuie să fac lucruri ca să se întâmple lucrul ăsta. Și mai apoi, în viața mea de adult, uitându-mă un pic la lucrurile pe care le făceam și, de fapt, la de ce făceam lucrurile alea, mi-am dat seama la un moment dat că aveam nevoie foarte mare de validare din partea celorlalți și că trebuie să fac lucrul ăsta pentru ca oamenii să se uite la mine. Și nevoia de atenție asupra mea.

Mi-amintesc, când eram mică am stat trei sau patru săptămâni în spital, când aveam șase ani, și pentru mine a fost o experiență foarte plăcută, ceea ce nu prea mulți copii zic. Chiar am stat să mă gândesc de multe ori de ce mi-a plăcut și de ce-am fost încântată de ce-am trăit acolo și mi-am dat seama că eram în centrul atenției. Oamenii veneau la mine, mi-aduceau lucruri, vorbeau cu mine. Cumva, aveau timp pentru mine. Și mama era acolo, mereu cu mine.

Acasă cred că am simțit mereu nevoia să fug, nu era neapărat un loc în care să mă regăsesc, simțeam că, de cele mai multe ori, ei uitându-se la lucrurile negative și dând vina unul pe celălalt, eu de cele mai multe ori trebuie să fiu mediator și să mediez cumva conflictele dintre ei. Rol care era destul de greu pentru mine, copil fiind și totodată nu știam cum să fac lucrul ăsta. Amândoi erau părinții mei și nu puteam să țin nici cu unul, nici cu celălalt și nici nu cred că eram suficient de conștientă să înțeleg toate lucrurile din spate. Prin urmare, în clasa a noua am ales să plec la un liceu unde să pot sta în cămin și vizitele mele acasă s-au rărit pe măsură ce am crescut.

Sunt unele lucruri pe care mi le amintesc atât de clar, dar pe care povestindu-le lor acum, târziu, îmi dau seama că ei nu erau conștienți de asta. De exemplu, când mama m-a bătut foarte tare. Nu mă mai bătuse așa până atunci. Țin minte exact fiecare mișcare, ce și cum a făcut, tot, deși cred că aveam șase, șapte ani. Ea ține minte doar că s-a speriat atât de tare că m-a luat și m-a dus la vecina noastră, care era un fel de a doua familie și am dormit acolo. Își amintește că o lungă perioadă mie mi-a fost frică de ea și că o respingeam. Dar când i-am povestit și i-am descris ea nu-și mai amintea. Ea nu știa. Cumva, era atât de nervoasă în momentul ăla, încât nu-și mai amintea. Se enerva destul de repede și orice greșeală făceai era acolo să te critice, nu neapărat să te ajute să înțelegi ce și cum ai greșit.

La un moment dat mi-a zis că ar fi fost mai bine să nu fi trăit, sau să mă fi sinucis. Era o ceartă, ceva, o greșeală. Și nici de lucrul ăsta nu-și amintea, care mie mi-a rămas foarte întipărit în minte și care, copil fiind, mă afectase destul de mult. Dar ea nu-și mai amintea și sunt sigură că nu e conștientă și nu știa de toate lucrurile astea până când i le-am reamintit eu și bineînțeles că îi pare rău și știe că a făcut multe lucruri pe care nici ea nu le mai știe, dar tocmai pentru că ce trăise ea era mult mai rău decât ce a dat ea mai departe. La fel, mi-am dat seama și eu că în momentul în care intri pe pilot automat și nu ești conștient de ce faci, atunci faci exact lucrurile cu care ai fost învățat și obișnuit și probabil că ea auzise de multe ori lucrul ăsta și eu l-am auzit o dată sau de două ori poate. De asta acum eu, ca adult, simt că m-am pus în multe situații în care voiam să-mi validez că nu merit să fiu acolo, că nu merit lucrurile astea. Mi-a fost foarte greu și în continuare îmi este să accept un compliment sau să accept că pot să fac lucrurile astea bine sau că munca mea trebuie să fie răsplătită și poate nu sacrificiul înseamnă să fii mai bun.

Simt că m-ar fi ajutat mult mai mult din partea lor chiar să mă încurajeze și să creadă în mine, pentru că foarte multe din reușitele și lucrurile mele ei le-au aflat de la alții. Cumva, pentru ei o reușită e că am intrat cu zece la master. Pentru mine e nimic. Pentru mine mai important e că țin într-un weekend un training și oamenii sunt foarte mulțumiți și schimbă o idee și mai departe aplică din ce-au învățat acolo. Doar că lucrurile se văd din perspective diferite. Apropos de faptul că nu am prieten, sau că nu am urmat un parcurs apropos de facultate, master și alte lucruri. Dar cumva au acceptat fiecare decizie pe care am luat-o și pentru asta am fost și sunt foarte norocoasă. Nu mi-au oferit totul, cum îmi doream eu ca și copil, dar mi-am dat seama că tocmai pentru că nu mi-au dat totul m-au ajutat pe mine să găsesc resursele să mă pun pe mine în valoare, ca să obțin niște lucruri, decât să le am pe tavă.

Multe din relațiile în care am fost erau după pattern-ul din familie. Mi-am dat seama la un moment dat că tot alegeam relații în care eram respinsă, sau dădeam de oameni care la un moment dat mă respingeau. Cumva, pentru că am trăit sentimentul ăsta când am fost mică, așa îl știam eu și așa îl căutam și în viața mea de adult. Dar am reușit să fiu conștientă de lucrurile astea și să încerc să comunic altfel, să fiu atentă la nevoile mele, să înțeleg de ce fac unele lucruri și atunci am trecut, apropos de familia mea, la pasul următor, în care pot să-i iert, și-i iert, și i-am iertat, și-am povestit cu ei despre lucrurile astea.

Acum încerc să construiesc relația aia pe care îmi doresc foarte mult să o am cu părinții mei. Cumva acum mama mea, de exemplu, încearcă să repare ceea ce n-a știut să facă atunci când eram mai mică. De exemplu, să vorbească foarte deschis cu mine și să comunicăm mai mult. Când eram mică, aveam momente în care pur și simplu mă retrăgeam în spatele casei, plângeam și mă gândeam la toate lucrurile, și nu am simțit că sunt în siguranță să vorbesc cu ea despre unele lucruri. Nu știu, era destul de exigentă și cred că simțeam frică, deși niciodată nu m-au îngrădit apropos de alegerile pe care le-am făcut la școală. Întotdeauna mi-au lăsat libertate să fac foarte multe lucruri, pentru care sunt foarte recunoscătoare, dar, de exemplu, acum simt cum ea încearcă să comunice mult mai deschis cu mine și să-i povestesc poate despre lucruri mai personale, dar pe care nu mă simt încă în siguranță să le zic pentru că știu că nu ar putea să le accepte așa cum sunt ele și doar să mă asculte. Le-ar trece cumva prin filtrul ei și m-ar judeca în funcție de valorile, principiile pe care le are și nu ar accepta neapărat cum sunt eu acum. Pentru că, da, m-am schimbat, și ea n-a fost aproape de mine încât să observe și să vadă că m-am schimbat. Dar lucrurile astea au fost perfect normale.

Tatăl meu a fost așa, semi absent cumva din viața mea, cumva mama mea încerca să-i păstreze rolul de tată și el să aibă ultimul cuvânt, pe de o parte, dar pe de altă parte nu a fost absolut deloc implicat în decizii, în lucrurile care se întâmplau. De exemplu, nici nu știa la un moment dat că m-am mutat în Cluj. Adică a aflat de la mama, pentru că nu vorbesc atât de des cu el cum povestesc cu mama sau cu frații mei.

Cred că el suferă sau a suferit la un moment dat de depresie și am încercat să-l înțeleg și să povestesc cu el despre lucrurile astea și să-l ajut să înțeleagă cum văd eu lucrurile. Asta și pentru că, cumva, el mă asculta mai mult pe mine decât o asculta poate pe mama. Dar încă nu simt că am reușit să ajung să-mi zică clar și deschis ceea ce simte el și poate nici nu-și dă seama, poate nici nu se gândește așa la lucrurile astea. Le trăiește, dar nu știu în ce măsură e pregătit să povestească despre asta. El a fost cumva omul care a lucrat foarte mult pentru noi și câteodată și acum mă duc acasă și-i văd mâinile și îmi dau seama de fapt de tot sacrificiul pe care l-a făcut pentru noi.

Mi-ar fi plăcut foarte mult ca și el, și mama să țină cont și de ei, ca și oameni, de nevoile lor ca femeie și bărbat înainte de mamă, tată. Mi se pare foarte important și cred că de acolo pleacă niște lucruri, dar, din nou, dacă înainte credeam că eu pot să rezolv și să îi ajut să-și depășească toate conflictele astea, de ceva timp mi-am dat seama că trebuie să las la ei și că e chiar lucrul lor. Au cadrul și susținerea noastră, dar doar ei pot fi responsabili de ceea ce aleg să facă.

Gabriel, 39 de ani, om de vânzări. București, mai 2018.

Aș schimba partea asta de recompense și impunere. Asta cu impunerea respectului care se făcea prin forță. Orice făceai era condiționat de altceva. Ieșeai afară și ”Dacă nu vii în casă atunci” se întâmpla nu știu ce. Asta aș schimba. Adică mi-aș da mai mult credit.

A fost foarte tare când am învățat să scriu. Când tata a constatat că eu învăț să scriu cu stânga, că sunt stângaci. Și a zis ”Nu! Cu dreapta, că scrisul e făcut pentru mâna dreaptă.” Și a fost complet aiurea că trebuia să scriu cu dreapta și era foarte nasol. Aveam de scris o pagină și scriam foarte urât și rupea pagina și încă o dată și încă o dată până când scrii frumos și am învățat să scriu cu dreapta. Acum scriu și cu stânga, dar nu scriu frumos că n-am antrenament. Dar natural mi-a venit să scriu cu stânga.

Legat de școală, era chestia asta. Cumva era tot despre părinți școala. Dacă luai o notă proastă nu erai tu un fraier sau tu pierdeai, era despre ei. Că-l faci pe el să fie de căcat, să vină la ședință și să-i fie rușine. Sau să vină acasă și să-i fie rușine de vecini sau o tâmpenie din asta, oribilă. Cred că aveam 17 ani când l-am auzit prima oară pe taică-meu să zică ”Bravo!”. Și nu pentru că nu era mândru. Că mi-am dat seama mai târziu de chestia asta. Era foarte mândru, dar cumva cred că îi era foarte frică că în momentul în care dă jos toate armele și se arată așa cum este el de fapt, un om bun, scapă controlul și atunci copilul își face de cap și ajunge un rahat.

Și în rest erau astea cu măsurile coercitive. ”Vă prind că vă bateți, vă bat.” Plus, normal că erau minciunile pe care le spuneam. Non-stop am mințit. De ce? Că trebuia să-mi salvez pielea. Și a fost surprinsă maică-mea să afle că o mințeam. Dar o mințeam. Și ușor. Adică era reflex. Pentru că adevărul presupunea bătaie, ceartă, pedeapsă. Pentru că adevărul era oricum ceva ce nu era acceptat de ei. Și atunci inventai o poveste pe care ei o haleau și era ok. Am sfârșit să mă adune taică-meu din gară, unde eram cocoțat pe gardul ăla dintre linii și mergeam pe gardul ăla cu picioarele și cu mâinile pe vagon și băteam în geam. Erau trenurile astea care veneau din Germania de Est și Polonia și cerșeam bomboane și gumă. Și mai stăteam pe linii în spatele blocului când treceau și făceam cu mâna și ăia aruncau din tren bomboane. Și imaginează-ți treizeci de copii între linii, cu trenurile care trec stânga-dreapta și ăia se luptau pe-o bomboană care se ducea printre pietrele alea, pe acolo. Și tata ne bătea pentru că îl făceam de râs că cerșim. Că avem tot ce ne trebuie și nu trebuie să cerșim. Nu pentru că ne calcă dracu’ trenu. Mi-aduc aminte că odată ne-a scos din casă, pe mine și pe frate-meu, ne-a adunat din gară, era noapte deja afară. Și când am intrat în casă am văzut rucsacul meu și-al lui frate-meu pregătiți, împachetați, tot. Și-a zis ”Rucsacul în spate și-afară din casa mea, n-aveți ce căuta aici! Eu nu cresc cerșetori.” Și ne-a scos pe stradă. A făcut-o demonstrativ. Eu am crezut-o. Și eu și frate-meu. Eram atârnați de el pe acolo și urlam ca din gură de șarpe și așa ne-a dat o lecție. Așa a înțeles el.

Aș schimba chestia asta, legată de umilința copilului și legată de ce înseamnă imaginea lor, sau ce cred ei că înseamnă imaginea lor față de ceilalți. “Nu lua note proaste că mă faci de râs.” Care este un criteriu pe care nimeni oricum nu dă doi bani. Nu e ca și când oamenii se duc acasă și vorbesc. “Copilul lui a luat 6, deși uite ce reglor bun e taică-su la Rulmentul.” Prima trăsnaie serioasă am făcut-o când eram la grădiniță și ne-a pedepsit educatoarea pe mine și pe încă doi, că nu dormeam, să stăm în chiloți pe hol. Și în secunda la care s-a închis ușa la clasă, ne-am dus direct în vestiar, ne-am îmbrăcat și am plecat prin oraș. Trei copii de grădiniță. Și am umblat până seara. Ne-a adunat o educatoare care era în concediu și era întâmplător pe stradă și ne-a văzut și ne-a adus acolo. Și era cu Miliție, cu tot. Și-am luat o bătaie de m-am căcat pe mine. De frică, de spaimă. M-a bătut pentru că era foarte speriat și așa s-a descărcat. Asta am făcut-o și eu de câteva ori când era Darie mai mic din păcate. Când te sperii foarte tare zici că creezi o traumă acolo și omul ăla o să știe când mai face a doua oară. Dar nu cred neapărat că e o soluție. Dar asta cu umilința cred că e o soluție pentru că e instinct de conservare. Indiferent de vârstă, îl ai cumva. Și în momentul în care ești umilit vrei să ieși din situația aia. Și atunci găsești soluții. Te ascunzi, fugi, te-îmbraci, te cațeri, minți, whatever.

Pe mine tata când mă bătea, mă bătea când mă băteam cu frate-meu, de exemplu. Venea și mă lua pe mine în primire și se apuca să-mi tragă curele la cur. Încercam să nu plâng. “Plângi?” Nu plângeam. Drept pentru care îmi mai aplica niște chestii. Pe frate-meu când punea mâna, ăsta începea să urle de cădea varul de pe pereți. A scăpat de treaba asta. În ce măsură l-a ajutat pe unul și pe altul în viață problema asta, nu știu. Ce pot să văd este că traumele pe care le-am acumulat atunci au ieșit afară nu neapărat asupra copiilor mei, ci mai mult asupra mea, fiind adult. E nesiguranța aia, pe care o aveam atunci și o simțeam. Nu știam niciodată dacă mergem sau nu mergem în vacanță. Era tot timpul în ape și nu știai niciodată cum stai. Și asta o resimt.

La muncă, de exemplu, când sunt lucrurile neclare, sau o resimt în viața mea socială, personală. Când eu sunt considerat de mulți dintre prietenii mei ca fiind foarte abrupt. Forțez o rezoluție pe loc. Neagră sau albă. Acum. Majoritatea oamenilor nu fac asta și este destul de agresiv din partea mea să fac chestia asta. Asta cred că vine din dorința de a fi lucrurile clare. Nu știam niciodată ce urmează, ce se întâmplă. Și vreau să fug de treaba asta, să nu mai fie. Nu fac bine neapărat întotdeauna. Uneori fac asta cu Darie, mai las lucrurile în coadă de pește, cumva conștient, pentru că îmi doresc de la el să vină cu argumente. Să-l forțez să devină creativ. Darie negociază de multe ori cu mine, dacă dorește un lucru. Și îl las să negocieze, și îi fac nu neapărat ușoară munca asta, pentru că în momentul ăla devine creativ și vine cu argumente. Bineînțeles că la un moment dat trebuie să și câștige, că dacă negociază omul de zece ori și vede că n-are șanse renunță. Dar când am zis da, e da. Nu există să mă răzgândesc.

La mama nu cred că ar fi putut fi schimbate foarte lucruri, pentru că mama e o ființă pur emoțională. Rațiunea era o cale, era planul, dar ea acționa pur emoțional și cumva a fost în slujba tatei, inclusiv din punctul de vedere al educației noastre. Adică a fost omul care a întărit ce spunea tata și era varianta mai soft. Poate mi-aș fi dorit să fie mai categorică cu tata, să aibă mai multă încredere în ea, să se impună altfel în fața tatei. Cred că multe din chestiile astea, pe care noi le-am tras, ar fi putut fi evitate. Pe de altă parte, au fost un exemplu foarte bun de cuplu. N-a existat o dată să se contrazică între ei. Dup-aia aveau ei discuțiile lor, dar erau unison. N-am putut niciodată să folosim pe unul dintre ei ca să ne scoatem noi. Nu mergea.

Așa cât i-am cunoscut, traumele lor erau cu totul și cu totul la alt nivel decât ale mele. Tata a fost în modul de supraviețuire până când s-a însurat. A fost prima generație încălțată. Avea o pereche de bascheți pe ani. În rest, de când se topea zăpada până ningea era desculț. Muncea la CAP de la 12 ani, la 14 ani s-a dus pe șantierul naval de la Galați, la 16 ani a venit la Brașov și s-a angajat, a fugit toată viața lui de ce reprezenta taică-su. Dacă stau să analizez experiența lui tata și dup-aia cum s-a transpus asta în familia lui mai departe, evoluția este fantastică. Chiar dacă ne bătea, este mult mai bine decât să zici: ”Te îmbraci și la trei dimineața trebuie să fii pe câmp, că ai de treierat.” Fără mâncare, sau cu o turtă de mălai.

Mama la fel, a fost crescută de bunică-meu, care era un despot. Nu că îi găsesc circumstanțe lui bunică-meu, dar ăsta a fost prizonier cinci ani în lagăr, în Siberia, și-a scăpat de acolo, fără un plămân. Venit de pe front, emoțional nu mai ești sănătos la cap, n-ai cum. Cu toate astea, a ținut o familie, până a murit în ‘87, și trei copii. Și da, era cu bătaie la bunică-mea, ca la balamuc, pe copii nu mai vorbesc, maică-mea ciuntită emoțional, adică foarte, foarte nasol.

Asta a fost pe de o parte. Pe de altă parte, tata a fost cumva capabil să ne dea o independență și o încredere în noi fantastice. Adică erau două extreme, unde spunea ”Nu, că tu ești mic și nu știi sau tu nu pune mâna că strici”. Și extrema cealaltă era că ne trimitea în tabără. Am fost în fiecare an de când eram la grădiniță. Prima tabără în care am plecat, ne-a băgat în tren pe geam. Că era acceleratul ăla de Mangalia care stătea în Brașov 2-3 minute și era puhoi de oameni pe hol. Ne-a dus la vagon, a bătut în geam, a deschis geamul și ne-a băgat ca pe scrisori în poștă. Și l-am întrebat, când îl aveam eu pe Darie mic, și-a plecat Darie în prima tabără. “Când ne-ai trimis atunci, nu ți-a fost frică?” Zice: “Io eram căcat pe mine și-am plâns tot drumul din gară până acasă și mă-ta plângea acasă.” Le era frică, dar cumva împotriva instinctului, ne-a dat libertatea asta. Și asta i-o datorez, a fost o chestie foarte tare. Eram mici, aveam șase ani. Dup-aia am tot fost și, pe măsură ce-am crescut, erau excursiile, taberele în care nu erai sigur sută la sută că mergi, decât în seara dinainte. El probabil că știa, dar ținea suspansul ăla. Era o chestie de negociere. Își negocia comportamentul nostru față de el. Noi călcam ca pe sârmă. Când am mai crescut, cumva ceream voie într-un fel, dar mai mult anunțam. Și singura chestie era, ne spunea: ”Să nu mă faceți de râs pe unde mergeți!” Nu știu de dracu’ e așa de important. Pentru că nu s-a întâmplat niciodată să vină a doua zi să zică: ”Băi, am auzit că m-ați făcut de râs!”. Veneam dimineața cu frate-meu și spuneau vecinii: “Băi, Nae, ți-au venit băieții azi dimineață la șapte!” Tata a venit și-a zis: ”Dacă mai beți, măcar nu mai cântați ‘O, sole mio!’ pe uliță, că nu știe nici dracu’ ce cântați!” A fost așa, cald, rece, cald, rece, cald, rece, tot timpul.

Pe de o parte, mă simt captiv în comportamentul ăla. Cumva ai tendința mai degrabă să replici ce-au făcut ai tăi cu tine, pentru că e calea ușoară, e calea pe care o știi și te duci spre ea cumva, cred. Pe de altă parte, poți să identifici momentul și să zici: ”Aha! Aici tata făcea așa, aleg să fac altfel.” Dar natural tendința este să replici tratamentul pe care l-ai primit. Nu știu din ce cauză. Se întâmplă o chestie. E paradigma aia socială în care am fost crescuți și educați, cu mama, tata, pe care nu ți-o cultivă nimeni. Doar o vezi și ea este acolo. După care trec niște ani în care sunt școală, liceu, facultate, whatever, gagici, și te căsătorești și dintr-odată aia redevine actuală, pentru că tu te raportezi la ea, în conjunctura vieții tale din momentul ăla. Și aia nu se mai aplică. Și te trezești că ai un copil și nu te-a învățat nimeni ce-i cu copilul ăla, că nu ne învață nimeni. Cu nou-născutul, cu sarcina, cu frustrarea mamei de după, cu frustrarea tatălui. Și atunci singurul reper pe care îl ai este dracului viața ta, că nu ai altul și atunci tinzi să te duci pe terenul bătătorit. Restul e teorie. În teorie, facem parenting, whatever that means. Și facem playful parenting. Sunt niște teorii foarte mișto, dar nu cred că țin.

Cred că bunul simț e soluția. Bunul simț înseamnă echilibru. Elimini extremele. Și bunul simț este undeva la mijloc. Cred că un copil are nevoie de disciplină. De ce? Pentru că are nevoie de repere. Și reperele lui, la nivelul lui de înțelegere, nu presupun o judecată. Atunci are nevoie de limite și astea se impun prin disciplină. De aia ei împing tot timpul și scormonesc și apasă butoane până când tu ești cu creierii pe pereți și, dacă nu găsești momentul în care să te apropii, copilul ăla face ce crede el. Și dacă el nu are limite, face ce poate. Cum, pe de altă parte, nu cred că o palmă la cur e sfântă. În același timp, nu cred că palma la cur este cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui copil. În sensul că este mult mai păgubos emoțional pentru un copil să aibă o mamă și un tată care se înjură ca la ușa cortului sau zbiară la el ca la ușa cortului, și se apleacă și deasupra lui așa, dar zic: “Nu, eu nu-mi bat copilul.” Dar în schimb îl tumefiezi pe ăla. Emoțional e cârpă de șters pe jos. Să bați copilul e una. Programat, scoatem cureaua, zdrăngănim catarama, creăm tot felul de chestii și ne apucăm să batem copilul. Dar dacă a făcut o prostie în momentul ăla i-ai tras una la cur. Nu să-l dărâmi, să se împrăștie pe acolo. Decât să te ridici deasupra lui și să-i spui că nu-i bun de nimic, prefer palma la cur, pentru că fizic nu creezi un damage atât de mare, ai marcat momentul, copilul ăla a înțeles ceva din treaba asta și e cel mai ușor pentru copil de depășit.

Noi suntem mai mult absenți. Eu nu sunt un exemplu, pentru că sunt extrem, sunt super absent, sunt foarte mult plecat. Dar probabil că la un moment dat, când copiii mei se vor întâlni cu copilul tău care va face același demers o să zică aș vrea să fi stat mai mult cu mine. Chiar dacă mă ceartă, dar măcar să fie aici. Deși nu-mi reproșează niciunul nimic. O să vină momentul când o să zică: “Bă, dar tu unde ai fost?” Sau: “Cum îți permiți să-mi spui mie să nu fac chestia asta, când tu n-ai fost aici?” Și m-aștept la chestia asta.

Irina, 30 de ani, manager de proiect. Cluj Napoca, mai 2018.

Am vreo 3 ani și mă legăn, cu o icoană în brațe, pe canapeaua din sufragerie. “Doamne, te rog, nu! Te rog, Doamne, nu! Nu, nu, nu.”

Îi aud cum țipă în bucătărie. E prima dată când se întâmplă asta și sunt disperată. Maică-mea deschide ușa de la bucătărie și vine spre mine. E așa frumoasă, scundă și aprigă. Îmi cere icoana și-mi spune să nu mă mai bocesc, că n-am motive. Mă lasă singură, se întoarce cu icoana, să jure pe ea că n-are pe nimeni și eu știu că din momentul ăla, ceva s-a stricat definitiv. Ce nu știu încă e că frica asta n-o să mă mai lase niciodată.

Am 17 ani și-n câteva luni dau bacul. Nu vreau să ies din casa, la școală mă duc cu groază și plâng aproape în toate pauzele. Mi-e frică să plec de acasă și mi-e frică să mă întorc. În toate nopțile, dormim amândouă în același pat, iar eu mă rog să nu se deschidă ușa aia. Când se deschide, aud întotdeauna: “Hai să vorbim!” Maica-mea se ridică și iese din dormitor, se așează pe un scaun în bucătărie și taică-meu începe să dea ture în jurul mesei. “Spune-mi cu cine m-ai mai înșelat. Spune-mi cum mă înșelai cu doctorul. Ai dus fata la el atâția ani că te culcai cu el, așa-i? Spune-mi, cum făceați? O puneai pe măsuță și vă futeați lângă?” Ascult la ușă, tremur toată și sunt obosită cum n-am mai fost niciodată, dar dacă o bate, vreau să fiu acolo, să intru peste ei.

În tot timpul asta, ai mei se așteptau să primească iubire și ca eu să fiu fericită. Nu cred că și-au dat niciodată seama că eram acolo când izbucnea iadul. Și am înțeles de curând că lucrurile alea m-au afectat de mii de ori mai mult decât i-au afectat pe ei. Ei aveau control. Eu nu înțelegeam ce se întâmplă și simțeam că n-are cine să mă apere. Și după, veneau musafiri, iar ei erau bine, dintr-o dată. Râdeau și povesteau și erau mirați când plângeam sau fugeam să mă închid în cameră, erau uimiți că am tot ce vreau și eu nu sunt mulțumită. Asta cu “n-am motive” m-a urmărit toată viața. Încă mă întreb dacă am motive să fiu tristă sau disperată de-a dreptul, uneori. Dacă am motive, dacă am dreptul, dacă merit.

Aveam vreo 4 ani. Sunt la țară, e vară și cald. Sunt în patul din camera bunicilor. Cu bunicul. Miroase a băutură și nu înțeleg ce încearcă să facă. M-a luat în brațe, dar nu mă lasă să dorm. Se tot foiește și mă foiesc și eu. Îmi dă pantalonii jos. Eu mă gândesc că suntem ca Bobi și Pamela, dormim în același pat. E atât de beat cum e de obicei, nu se întâmplă nimic, dar eu nu știu asta. Și câteva luni mai târziu, când, în seara de revelion, dau de primul film porno, se instalează panica. Ce văd acolo seamănă cu ce-mi amintesc. Îngheț. Mă trezesc cu greață. Îmi bate inima cu groază și nu știu cum să mă liniștesc. Așa-i în fiecare dimineață. Am aflat de ceva vreme că una din fetele de la bloc s-a dus să facă pipi în spatele blocului și din burtă i-a căzut un copil. Oricum, știau toți că “nu era cuminte”. Mă împing în perete și mă rostogolesc de două ori în pat, iar apoi îmi dau drumul. Mă ridic, mă pun la loc, mă rostogolesc de două ori, îmi dau iarăși drumul. Mă ridic și mă duc la șifonier. Încerc să-l ridic. Nu pot să-l urnesc, dar sper ca efortul să fie suficient. Am văzut în telenovele că femeile însărcinate nu au voie să cadă sau să facă efort. Mă duc să mănânc, inima-mi bubuie-n urechi, vorbesc cu ai mei, ne uităm la televizor și toate, toate sunt bune.

Ai mei îmi spun des să fiu fată cuminte. Când M. a ieșit din scara blocului, cu alaiul, în rochiță de mireasă și cu burtică, maică-mea mi-a zis că dacă era fata ei, o omora în bătaie că n-a fost cuminte.

Am 24 de ani și am făcut un avort. Am avut o sarcină oprită-n dezvoltare și după trei zile în spital, am luat un taxi spre casă. După asta, am umblat luni de zile cu un sloi de gheață înfipt în umăr și cu toată vinovăția și remușcarea făcute sul în stomac. Totuși, mă așteptam să se întâmple asta. Am știut că o să vină, că oricum sunt în stare de orice, după ce la 4 ani eram împăcată cu gândul că o să scap cumva, oricum, de copilul ăla din burtă, ca să nu afle ai mei că n-am fost cuminte. Și ei îmi spuseseră să fiu cuminte. Ce nu mi-au spus a fost însă ce înseamnă asta. Dar am știut cumva, când bunicul meu și-a desfăcut cureaua și s-a lipit de mine și duhnea. Am știut că partea aia din corpul lui, moale și lipicioasă, a făcut, într-un fel, ca eu să nu mai fiu cuminte.

Mie mi-au venit o mie de chestii în minte. Încerc să mă disciplinez și să-mi aduc aminte ce m-am chinuit să învăț în atâția ani de muncă cu mine. Nu trebuie să-i judeci, trebuie să-i înțelegi, n-aveau de unde să știe, că nici tu n-ai zis nimic, concentrează-te pe ce poți schimba acum. Încep să mă usture gingiile, ca de fiecare dată când îmi vine să plâng și încerc să mă abțin. Aș fi vrut ca ai mei să-mi dea curaj, nu să mă facă așa de fricoasă. Așa de mică și de proastă și fără inițiativă și speriată de bombe.

Mi-aș fi dorit să fi divorțat de când au zis prima dată că vor face asta. Mi-aduc aminte că am primit vestea cu calm și tot ce-am zis a fost “Bine, dar până atunci, tot ce te rog e să n-o bați”. N-a fost așa.

Am simțit că am trăit întotdeauna pe teren minat. Mi-era în permanență frică. Să nu zic sau fac ceva greșit. Frică să nu interpreteze ceva greșit, frică să nu-mi iau vreo palma. Multă vreme n-am putut să adorm decât dacă-mi imaginam că mă bate cineva. Încă mai fac asta, uneori.

Am aflat de curând că tindem să căutăm ce ne e obișnuit și am înțeles de ce am tânjit întotdeauna după relații tumultuoase și în mare parte abuzive. Am căutat asta permanent și nu mi-am găsit niciodată locul în relațiile normale.

N-am reușit nici până în prezent să-mi dau seama care sunt toate modurile în care m-a afectat atmosfera de acasă. De cele mai multe ori, dau vina pe mine. E ceva ce nu înțeleg eu, ce fac eu greșit. Nici nu am vorbit cu ei despre asta. Un fost prieten a sunat-o pe maică-mea odată și i-a povestit ce știa despre bunicul meu, dar cu ei direct n-am deschis niciodată subiectul. Merg acasă extrem de rar și mă sufoc acolo, la propriu, iar de când am plecat la facultate, m-am setat pe ideea că nu-mi trebuie familie. Că-s suficient de puternică și de călită ca să mă descurc.

Poate nu.

Denisa, 25 de ani, social media manager. București, iulie 2018.

Ai mei au avut niște vieți destul de fucked up. Le-aș zice că nu ar trebui să mai trăiască în trecut din momentul în care m-am născut eu. Eu am crescut cu trecutul lor în casă. Am crescut cu ”Mă-ta nu m-a plăcut, mă-ta nu știu ce mi-a făcut mie.” Și au ajuns să se urască între ei din cauza asta.

Le-aș mai fi zis că un copil nu-i o competiție. La mine în familie a fost o competiție. Taică-meu își dorea foarte mult băiat, eu am ieșit fată și pe lângă asta, care a fost o mare tragedie pentru el, pe care o trăiește și acum la 56 de ani, noi doi am fost mereu în competiție. Educația lui taică-meu a fost la modul ”tu n-o să fii niciodată mai deșteaptă decât mine și n-o să știi mai multe decât mine”. Orice argument aș fi adus în orice discuție, ăsta era contraargumentul. N-o să citești niciodată mai mult decât mine. Îmi zicea în față ”dacă erai băiat, sigur făceai dansuri populare și dansam împreună pe o scenă. Dacă erai băiat, aveam și eu cu cine să merg la meciuri. Dacă erai băiat, puteam și eu să vorbesc cu tine altfel și așa tu mă respingi.” Dar eu nu-l respingeam pentru că eram fată, ci pentru că mă chema în sufragerie și mi-arăta la TV: “Ia uite copilul ăla ce deștept e!”. Ce era să mai răspund? Dacă eram băiat, toată viața lui de familie era diferită. Și viața lui în sine. Mi-a zis că i-am distrus viața și căsnicia. Asta era o chestie repetitivă. Mi-o spunea la fiecare scandal.

Taică-meu a citit foarte multă istorie, e un om foarte citit. De la clasici, până la istorici, e pasionat. Chestia asta n-a reuști să-i scoată ochelarii de cal. Se apuca să-mi povestească ceva, iar după primele două fraze se oprea și-mi zicea ”eh, normal că tu nu știi chestiile astea și n-o să le reții, eu vorbesc ca prostu aici”.

Eu am crescut cu ideea că n-am fost niciodată copilul pe care și l-au dorit. Și dacă ar fi fost să le zic înainte să mă nasc, ar fi că nu există copilul pe care ți-l dorești, adică ți-l faci așa cum ți-l dorești. Ți-l crești așa cum ți-l dorești. Așa ajunge cine vrei tu să fie, dacă asta e ce-ți propui tu când faci un copil. Ai mei n-au putut să înțeleagă niciodată chestia asta. Țin minte că mergeam la prieteni și zicea mama ”Denisa nu e chiar așa cum ne-o dorim, dar eu o iubesc foarte mult”.

Taica-meu a trăit cu ideea că “băi, nu bag la păcănele, nu beau, nu mă duc la femei, deci sunt un bărbat și un tată și un soț bun”. Și cumva mama a preluat și ea chestia asta și d-aia a rămas atâția ani cu el pentru că și-a zis ”băi, nu cheltuie banii din casă”, deși i-a cheltuit, ”nu-mi vine beat acasă, nu-mi ține socoteala la banii mei și-atunci e un soț ok.” Numai că de la un punct încolo nu e chiar așa. Chiar dacă nu bagi la păcănele și nu bei, sunt 5 scandaluri din 7 zile. Taică-meu face în continuare dansuri populare și fiind într-o trupă pleacă tot timpul în turnee, el a văzut toată Europa. Și ei și le plătesc. Noi eram niște rupți în cur. Maică-mea a lucrat 17 ani în fabrică, muncea ore suplimentare ca să avem bani, taică-meu a fost cam șomer când creșteam eu, până pe la 7-8 ani. Multe luni pe an șomer. Numai că el pleca în aceste turnee pentru care noi ne împrumutam de cele mai multe ori. Și cât el era plecat noi de duceam la mătușă-mea, la sora mamei să mâncăm că nu mai aveam mâncare în casă. Adică nu mai aveam bani deloc. Mergeam și dormeam acolo și pe mine mă lăsa mama acolo și ea se ducea la muncă ca să am ce să mănânc. Sau mă trimiteau la țară trei luni pe an pentru că acolo aveam ce să mănânc, unde să ies. Ei rămâneau și făceau foamea. Și-n timpul ăsta el pleca și-a văzut toată Europa. Personal este mândria lui, dar ca familie n-a înțeles niciodată de ce asta n-a fost ok. Și-a imaginat că dacă n-a fost un om cu vicii, totul e ok.

La mine-n familie n-a fost neapărat violență fizică. Cred că m-a bătut o singură dată sau mi-a mai dat o palmă la cur, dar n-a fost violență fizică. A bătut-o pe maică-mea de câteva ori, dar atât. În schimb a fost foarte multă violență psihologică și emoțională. Taică-meu a crescut într-o familie extrem de violentă. Ai lui s-au despărțit și tac’su când îl vedea pe stradă trecea pe trotuarul celălalt, iar maică-sa era o alcoolică. Genul de femeie care îi dădea bani de autobuz și când intra în casă îl verifica în gură să vadă dacă a mâncat ceva dulce sau și-a luat ceva de mâncare fără ea. Dacă se-mbăta îl bătea, dacă avea iubiți îl dădea afară din casă să nu știe că are copil, dacă simțea în tonul lui ceva care semăna cu tonul lui tac’su, îl bătea până vomita și-l punea să mănânce. El așa a crescut. Și-ți dai seama că a crescut un om cu o mare ură față de femei pe care nu și-o recunoaște. Și cumva el a încercat să nu repete chestia asta în familia lui, numai că el a rămas cu traumele astea și totul s-a oprit la a nu mă bate. N-a putut niciodată ca adult să înțeleagă că poate să meargă și mai departe de atât.

Pentru el, eu am fost curvă de la 10 ani. Fără să pot să-ți explic exact de ce. Și-am fost o nenorocită tot de pe la 7, 8, 10 ani și o manipulam pe mama de când eram mică și-o păcăleam ca să mă iubească. Oricine în viața lui e un dușman. Oricine încearcă să-i facă rău de fapt, oricine are motive ascunse. La un moment dat s-a înecat în casă. Eram eu mai mică. S-a înecat pur și simplu și se învinețise la față. Am chemat Salvarea că eu nu știam ce să-i fac. Eram și mică. A venit Salvarea și și-a revenit până la urmă. Ca după câteva ore să-mi zică că eu am chemat Salvarea doar ca să nu trebuiască să explic de ce a murit cu mine-n casă. El nu putea să-și imagineze că cineva putea să-l iubească.

Nu i-am mai răspuns la telefon. Și nu pot să vorbesc cu el. În ultimul an am vorbit cred că de trei ori. Nu pot să vorbesc cu el. Pentru că nu știu ce să-i zic. Și asta pentru că un episod care-mi definește relația cu el e acela în care m-a sunat astă iarnă, înainte de Moș Nicolae și că își dorește să avem o relație măcar ok, măcar să comunicăm. Să vorbim despre prezent. Despre ce face la muncă, ce fac eu, politică, meciuri, orice. A zis că da, că-și dorește asta foarte mult. Înainte de Anul Nou, ai mei s-au dus la notariat. Ideea e că mama i-a dat niște bani lu tata pentru apartamentul în care am crescut eu și i-a rămas ei. S-au dus să semneze actele, să-l treacă numai pe numele ei. În momentul ăla, el s-a dus și în fața notarului i-a zis că semnează numai dacă apartamentul nu va fi intra niciodată pe numele meu. Eu cred că el își dorește să avem o relație ok, dar nu poate să treacă peste chestiile pe care le-a văzut în familie. Pur și simplu perpetuează ce a văzut în familie. Încerc cât mai mult să nu-l judec, să înțeleg mediul din care a venit. Ăsta a fost el ca om și n-a putut să treacă peste. Când doarme, urlă: “Mama!”. Are coșmaruri cu ea. La 56 de ani. El cumva își dă seama că vin de la maică-sa. E un om conștient că toate problemele lui s-au tras de acolo, doar că n-a reușit să treacă de punctul ăla.

Ai mei n-au făcut niciun concediu împreună. Noi n-am făcut niciun concediu ca familie. Niciodată. Eu am plecat la 21 de ani de acasă. Până în momentul ăla n-am făcut niciodată ceva împreună. Ai mei au fost la munte și la mare până m-am născut eu. Din momentul în care m-am născut eu – end of story.

Mama nu-i ok acum în relație cu ea. Se simte urâtă, se simte proastă, se simte nepregătită, e anxioasă. Maică-mea nu era așa. Nu știu cum să o fac să înțeleagă că practic asta e a doua ei tinerețe. E momentul ei să iasă, să facă , să se ducă să se cunoască pe sine. E atât de concentrată pe mine, încât nu poate să iasă din filmul ăsta, să fie curioasă. Îi e foarte greu. Deși vorbim relația noastră e foarte dificilă pentru că fericirea ei depinde de fericirea mea. Și tot încerc să-i explic că trebuie să-i fie și ei bine. Să plece într-o vacanță, să facă niște lucruri pe care nu și-a permis să le facă. Să meargă undeva cu fetele, să iasă la o terasă, să meargă până la munte. Până anul trecut când am fost împreună la o prietenă de familie din Portugalia, mama n-a ieșit din țară. Ceea ce probabil că nu-i un lucru atât de tragic, dar e o femeie la 47 de ani, nu la 60. O femeie pe care dacă o cunoști e foarte mișto.

La mine se văd pe toate planurile efectele felului în care am crescut. Am ajuns la terapie după o relație cu un tip. Am avut un șoc. S-a ajuns cumva la șantaje, la Poliție, la chestii din astea. Era un tip care mințea foarte mult despre viața lui. Ne-am despărțit. Eu îl ajutasem pe el să cumpere un laptop, pe numele meu. Și-am descoperit în laptop că filma gagicile cu care făcea sex. Nu știu dacă ele știau sau nu. Am ras toate chestiile alea. N-am știut cum să reacționez. M-am gândit că trebuie să-i spun asta cumva, dar mi-a fost foarte frică. Foarte frică la modul că lumea mă va întreba de ce am stat. Și-atunci m-am dus la terapie. Ăla a fost punctul critic.

Se mai cunoaște și-n viața personală și în muncă. Sunt foarte anxioasă. Mi-a luat foarte mult să-ncep să scriu pentru că pornesc de la ideea că n-o să-mi iasă, că nu sunt capabilă. Și mă inhibă total și nu mai fac nimic. Am mai avut un punct critic în care am ajuns în depresie atât de mult încât nu mai puteam să ies din casă. Stăteam pe atunci cu cineva în casă. În camera mea, toate hainele erau pe jos într-o parte, în cealaltă parte erau gunoaie, singurul spațiu liber era patul. Mă apăsa atât de mult toată lumea din exterior încât preferam să nu mai ies din pat. Am noroc acum de o echipă foarte mișto cu care lucrez la muncă. Dar altfel pentru mine munca e o chestie care doar să mă scoată din casă. Că dacă stau în casă probabil o să ajung iar în cocina aia. Așa munca mă scoate din casă, dar nu pot să zic că mă simt mândră când fac ceva ok. Ioana, terapeuta, îmi tot zice: ”Dar tu îți dai seama, nu, că îți plătești singură chiria de trei ani, că ai trecut prin mai multe joburi și ai avansat, că ai ajuns până la urmă să faci și ce-ți place și să faci bani din asta?” Eu nu reușesc să mă bucur de nimic. N-o iau ca pe o tragedie, ci ca pe un parcurs. Că o să ajung la un moment dat să mă bucur și să înțeleg.

Elena, 35 de ani, jurnalistă. București, iulie 2018.

În primul rând aș fi avut nevoie toată copilăria mea de mult mai multă dragoste și atenție. Dintre toate lucrurile care s-au întâmplat când eram mică, asta mi-a lipsit cel mai mult. Afecțiunea, îmbrățișările, săruturile, aprecierile, laudele.

Întotdeauna în copilărie m-am simțit ca o infractoare. Eram un copil problemă. Întotdeauna aveam note mici, am fost exmatriculată, mutată disciplinar la altă clasă, la 14 ani am fugit 2 luni de-acasă. În liceu n-am avut niciodată nota 10 la purtare din cauza absențelor și bineînțeles că mi se reproșau toate lucrurile astea. Nimeni nu încerca să vadă de unde vin problemele, ci mă acuzau că sunt așa cum sunt.

Dacă aș fi avut dragostea și atenția de care aveam nevoie și de săruturile care să nu fie doar de ziua mea și revelion, ci mult mai dese de atât, sunt sigură că nu s-ar mai fi întâmplat lucrurile astea, că n-aș mai fi intrat în comă alcoolică la 14 ani de exemplu, dacă cineva ar fi încercat să vadă ce se-ntâmplă cu mine. Nu vreau să sune ca în filmele americane, dar cred că aveam nevoie de atenție. Și dacă nu puteam să primesc atenție fiind un copil obișnuit, atunci am fost un copil neobișnuit care primea atenție. Nu cea mai mișto atenție din lume, dar primeam atenție când făceam toate aceste lucruri. Și probabil că în primul rând cerșeam atenție în felul ăsta.

În al doilea rând, ce țin minte foarte bine din copilăria mea este furia. Eram un copil îngrozitor de furios. Nu-mi explicam atunci de unde vine furia asta, dar eram imposibilă la ore, eram foarte agresivă cu profesorii. Am avut niște profesori foarte nașpa în Școala 2 a privilegiaților din Craiova unde învățam eu, dar am fost foarte agresivă și cu profesori care nu meritau chestia asta. Am avut o dirigintă foarte nasoală care ne bătea cu voia părinților. Bobașu. Asta a reușit să o bată și pe soră-mea și pe mine și urma să fie și profesoara de fizică și chimie a copilului surorii mele. Soră-mea a zis ”Băi, știi ceva? Îmi bag picioarele! Să nu cumva să pice la asta.” Ea e cumva un mit în Craiova, toată lumea a auzit de Bobașu și de cruzimea ei. Eram foarte agresivă în relația cu Bobașu, care evident mă bătea și căreia eu evident îi răspundeam și cu care eram într-un război permanent pe care evident că eu la 12 ani n-aveam cum să-l câștig.

Furia asta mi-o amintesc. Eram extrem de agresivă cu toată lumea, eram agresivă și cu ai mei, cu toți cei din jurul meu. Ascultam punk și Nirvana și mă-mbrăcam în negru și mă tăiam pe mâini. Am cicatrici și-acum de când mă tăiam cu lama pe mâini.

Dacă mi-ar fi oferit atenția și dragostea de care aveam nevoie, probabil că lucrurile astea nu s-ar fi întâmplat. Probabil aș fi fost un alt copil atunci. Recent am început să scriu despre mama. Acum câțiva ani, după ce noi ne-am mutat în mașină și-am început să lucrez numai la subiecte sociale, am descoperit că mama e oncopediatru. Ceva ce știam dintotdeauna, dar am descoperit ce înseamnă meseria ei. Am început să ne apropiem. Nu știu cum, între noi a fost mereu o distanță foarte mare. Am început să-mi dau seama că mama e un doctor bun, foarte bun, că e foarte apreciată și iubită în Craiova și că foarte mulți părinți îi sunt recunoscători pentru ce a făcut pentru copiii ei. După care am început să-mi aduc aminte din copilărie, când eu aveam 12 ani și mai făceam te miri ce lucruri, cum mama venea acasă și-mi spunea ”Mi-au murit trei copii în gardă! Lasă-mă, chiar n-am chef de tine acum!” Nu-nțelegeam, evident, că nu știi ce-nseamnă atunci să-ți moară trei copii în gardă, era o chestie relativ abstractă. După care, tot așa, am flashback-uri și-mi aduc aminte că într-o anumită perioadă din copilăria mea, mama îngrijea copiii cu HIV. Era foarte afectată de chestia asta, încă nu se făcuseră secțiile separate unde sunt tratați copiii cu HIV, atunci nimereau pe secțiile de pediatrie unde nimeni nu se ocupa de ei și nimereau cumva la mama care accepta toate cazurile grave. Am început să înțeleg că mama nu era cu mine acolo, pentru că era în spital cu acești copii. Pe lângă faptul că era oncopediatru și se ocupa de leucemii, cancere, boli de sânge, hemofilii și boli rare, era și profesor universitar. Era foarte greu pentru o femeie care muncește și se dedică meseriei ei, să se ocupe de un copil care avea atâta nevoie de atenția și prezența ei cum aveam eu. Probabil că în punctul ăla ar fi trebuit să facă o alegere. Să aleagă între a nu mai lipsi de acasă nu știu câte nopți pe lună când e de gardă, a nu mai lipsi de acasă când plecau la conferințe de medicină. A fi o mamă bună sau a fi un doctor bun. Probabil mama atunci când a avut de ales între a fi o mamă bună sau a fi un doctor bun, a ales să fie un doctor bun. Probabil că de acolo mi se trage.

Am început să conștientizez lucrul ăsta despre mama și am încercat să o cunosc mai bine, după care mi-am adus aminte cum pe mama o vizitează niște tineri. Care au acum 20 și ceva de ani. Sunt tinerii cărora le-a salvat viața și care vin la ea cu o dragoste și respect pe care eu poate nu i le-am oferit niciodată pentru că furia aceea m-a urmărit mult timp în viață.

Am început să o privesc cu alți ochi și să încerc să mă opresc din judecat. Asta a fost prima parte a terapiei mele, să mă opresc să o judec. Atunci când am făcut asta, am încercat să o înțeleg. Și atunci au venit toate aceste explicații. Anul trecut m-am apucat să scriu despre ea. Am început să facă niște interviuri cu ea în care să o întreb tot felul de lucruri. Eu amintesc că în lipsa mamei, tata stătea foarte mult cu noi. Mama stătea închisă la ea în cameră când era acasă, pentru că oricum stătea la spital foarte mult timp. Venea acasă și dormea după-amiaza, mai ales dacă era după o gardă când era ruptă de oboseală. Și știu că mi-era frică de la cinci încolo când se trezea și trebuia să mă verifice la teme. Ea nu avea timp să-mi explice. Eu am fost mereu bâtă la matematică și-am continuat să fiu bâtă la matematică pentru că n-a stat nimeni să lucreze cu mine cum lucrau părinții cu alți copii.

Venea și constata că nu mi-am făcut lecțiile, pe care evident că nu mi le făceam pentru că eram un copil cu tot felul de probleme. Atunci începeau certurile dintre noi și scandalurile. Nu dura foarte mult. Venea, vedea că nu mi-am făcut tema la matematică sau că am copiat răspunsurile de la sfârșitul culegerilor, mă certa sau îmi dădea două după cap și la urmă se închidea din nou la ea în cameră. Avea de scris cărți, de citit articole, de pregătit cursul pentru a doua zi, avea o grămadă de chestii de făcut.

Tata stătea foarte mult cu noi. Ne-a și bătut cu cureaua și pe mine și pe soră-mea, dar în mod ciudat bătaia cu cureaua nu m-a afectat atât de tare ca această absență și lipsă de apreciere a mamei în ceea ce mă privește pe mine. Cumva tata a fost un bărbat care a crescut două fete. Pe care mi-l amintesc stând în genunchi și spălând casa pe jos, care gătea cu noi și ne-nvăța să gătim, care vorbea cu noi despre băieți atât cât îl ducea pe el capul să vorbească despre băieți și cu care atunci când am avut o discuție și l-am întrebat de ce a făcut asta a zis: ”Eu am fost pregătit de băieți. Au venit fete. Atât am știut să fac. N-am putut mai mult”. A fost foarte sinceră și onestă chestia asta a tatălui meu. Și într-adevăr asta a fost tot ce-a putut să facă. Și-atunci problemele pe care le am sunt mai mult cu mama. Cu tata așa au fost lucrurile, nu pot să zic că am ceva care mă urmărește sau care mi-a lăsat niște urme foarte puternice. Mama era închisă la ea în cameră cât eu și cu tata pregăteam cina, care consta întotdeauna în cartofi prăjiți în untură sau omletă din zece ouă sau niște odioșenii de genul ăsta, nu supă sau niște lucruri sănătoase. Abia acum am început să înțeleg de ce lipsea sau ce se-ntâmpla în timpul ăla în care lipsea.

Am și-am avut întotdeauna un sentiment de anxietate. Adică mă apucă câte un sentiment din ăla de frică îngrozitor, pe care mi-e foarte greu să-l explic. Mi-e frică de orice. Mi-e frică că nu sunt bună în meseria mea, că n-o să-mi iasă articolul ăsta, mi-e frică că o rămânem fără bani, că o să ne-mbolnăvim, că o să ajung pe stradă. Mi-e frică. Și-am toate fricile astea pe care încerc să le gestionez. Știi cum e, că e foarte greu de zis dacă mi se trag de acolo. Adică eu sunt un adult anxios. Nu știu dacă mi se trag de acolo sau nu mi se trag de acolo. Dar sunt un adult anxios. Am foarte puțină încredere în mine. Și-am avut mereu foarte puțină încredere în mine. Și cumva cred că lipsa asta de încredere în mine m-a făcut să fiu foarte furioasă. Întotdeauna mi-e frică de eșec, întotdeauna mi-e frică că o revin la chestia aia din copilărie în care mă simțeam ca o infractoare și mi-e frică că o să fiu un dezastru. Că o să fiu proasta clasei, cum îmi zicea mama, sau o să fiu praf, praf. Probabil că frica asta de eșec m-a făcut mai ambițioasă, dar nu e o ambiție pozitivă. E o ambiție care vine din frică și nu-i sănătoasă.

Am o durere în ceea ce privește relația mea cu mama. Ceva ce port în suflet și pe care l-am simțit inclusiv acum când am fost împreună cu mama la MagiCamp. Am tristețea asta. Cred că asta ar fi cea mai cinstită consecință pe care o port cu mine din copilărie și până acum. Că restul pot fi interpretabile. Că sunt așa sau nu sunt așa. Poate aș fi fost un adult anxios și dacă aș fi avut o copilărie perfectă. E greu de interpretat, dar această tristețe și această părere de rău e categoric venită de acolo. Ce mă-ntristează cel mai tare e că acum cât am stat de vorbă cu mama și cât am avut orele astea de interviuri cu ea, mi-am dat seama: ”Băi, mama e un om foarte mișto, știi?” Și stăteam de vorbă și cumva n-au fost niște interviuri că au fost niște dialoguri pe care le-am înregistrat și-n care purtam niște discuții una cu alta. Vedeam în ochii mamei mele că și ea se gândea că sunt un om tare mișto și eram două femei – una de 72 de ani, alta de 35 – care stăteau de vorbă și se cunoșteau una pe alta și ziceau: ”Bă, asta e maică-mea, ce mișto e!”, ”Ia uite, mă, asta e fie-mea, ce faină e!” Nu am aflat una despre alta că suntem mișto, decât prea târziu când a rămas prea puțin timp de petrecut împreună. Și cred că dacă am fi aflat lucrurile astea una despre alta mult mai devreme am fi câștigat mult mai mulți ani împreună și mult mai mult timp împreună, pe care din păcate l-am pierdut. Dar, mă rog, măcar îl putem recupera acum.

Florin, 29 de ani, user experience designer. București, iulie 2018.

Le-aș spune să nu mă mai tortureze din toate punctele de vedere. Și emoțional și fizic. Pentru că am fost destul de torturat de mic copil. Nu exista, cum am văzut la alte rude de-ale mele, compasiune pentru copil. Adică: “OK, ai luat 5. Hai să vedem ce s-a întâmplat, nu-i nicio problemă.” La mine era: ”Ah, ai luat 5! Oricum ești prost, du-te de aici, oricum ești de 5, ești de nimic.” Mai luam probabil și-o bătaie zdravănă pentru că luam 5-ul ăla.

Știu că am avut o perioadă când mama mă bătea și cu făcălețul. Taică-meu fiind schizofrenic, când nu-și lua medicamentele, tot așa, îmi dădea palme destul de serioase, ca la un adult. Și eu aveam probabil 7-8 ani. Taică-meu avea obiceiul să mă sperie foarte grav. Câteodată și visez chestia asta. Mă prindea de ureche și mi-o întorcea până îmi dădea sângele. Cu un om schizofrenic nu poate să stea oricine. Trebuie să ai mare răbdare cu el, să ai grijă de tratamentul lui, să-l respecte, să nu bea mai ales și să nu îl ții într-un mediu stresant.

Pe mama aș întreba-o dacă e mândră de ce a făcut în trecut sau dacă este conștientă de ce a făcut în trecut. Și mie și lui taică-meu, dar mai ales mie. Toată tortura asta emoțională. Dacă este conștientă de ce mi s-a întâmplat și prin ce am trecut eu fiind mic copil, până în adolescență și așa mai departe. I-aș spune să aibă mai multă compasiune față de copilul ei, să dea tot ce are mai bun mai departe, nu să dea mai departe chestia rea, pe care și el la rândul lui poate să o transmită fără să-și dea seama. Bătăile, frustrările, manipulările emoționale, fizice, pe care un om normal nu le face. Dacă nu ești destul de stabil psihic, probabil la un moment dat you are gonna break down și le dai și tu mai departe fără să-ți dai seama la copiii tăi.

Aveam o impresie foarte proastă despre mine și-mi era greu să stau de vorbă cu un om normal fără să-mi fie rușine că el știe să facă chestiile astea și eu nu, că așa m-au crescut ei. Îmi era greu să mă adaptez și de multe ori deveneam violent. Mai ales când se râdea de mine, îi căsăpeam pe toți, fără discuții. Îi băteam pe toți.

În același timp, atunci aveam o perioadă când îmi doream pur și simplu să scap de ei, să stau singur, să nu-i mai văd pe amândoi. Când l-am văzut prima dată pe taică-meu pe patul de moarte îmi părea rău de chestia asta, că se duce și eu n-am avut nicio șansă să discut cu el de la om la om, din cauza afecțiunii. Aveam 12 ani și deja începeam să-mi dau seama de anumite chestii, că nu erau ok.

Lui taică-meu nu prea am ce să-i spun, că el era mai receptiv când își lua medicația, mă ajuta la teme, ieșeam la fotbal împreună, dar se schimba placa mereu când intra mama în scenă sau când sărea cu o zi medicația.

După ce s-a terminat cu taică-meu, ne-am împrietenit cu o doctorița din București, cu Dani. Veneam destul de des pe la ea pe timp de vară, chiar și în timpul anului, în weekend, mai treceam pe la ea cu mama. Ne-am împrietenit cu ea cât timp am stat în București să-l vizităm pe tata. Era singura persoană care mi-a deschis ochii din mai multe puncte de vedere. Când era liniște prin casă și mama spărgea ceva, eu stăteam la Dani în cameră și vorbeam și dintr-o dată auzeai pe fundal: ”Futu-ți morții mă-tii de copil!” Eu eram vina pentru tot ce se-ntâmpla în casa aia. Că spărgea ea ceva sau se împiedica, eu eram cauza. ”Futu-ți morții mă-tii de copil! Să te văd cu stâlp la cap ca pe taică-tău.”

I-am zis lui Dani că are o pasă proastă maică-mea. Dar ea m-a luat de mână și mi-a spus ”Băi, uită-te la mine, are probleme psihice, pleacă de lângă ea!” Și îți dai seama că îți rămâne așa pe creier chestia asta. Te marchează puțin.

Eu ca elev n-am mai fost bun deloc. De mic nu mi-a plăcut să învăț. Mă rog, învățam cu taică-meu că el mă învăța chestii. Dar n-am mai avut tragerea asta pentru școală, n-am crezut că o să mă ajute la ceva. Când am dat capacitatea am luat 5. Intrasem la Școala de arte și meserii. Am făcut SAM trei ani, după care cunoscând-o pe Dani, mi-am dat seama că nu prea am alternative dacă nu iau măsuri și termin liceul și merg mai departe. Și am reușit să iau și examenul de completare, să trec la liceu la zi și să mai faci încă doi ani. După ce am trecut de examen și am intrat în clasa a unșpea în anul de completare, atunci am primit și vestea că Dani s-a sinucis. Avea scleroză multiplă și s-a aruncat de la etaj.

Mi-a fost foarte greu, a fost foarte nasol. Nu mi-a venit să cred. Am reluat legătura cu mama ei, a venit o cunoștință de la Arad sau Oradea și i-a propus maică-mii să aibă grijă de mama Danielei. I-a promis salariu lunar și ceva extra, ca un bonus. Plus că avea și doamna doctor pensia ei și avea și mama pensia ei. Plus pensia mea de urmaș că tata murise.

Cred că erau șaizeci de milioane care intrau pe lună. Erau bani! Și cu casă foarte mare în București, cu curte și un alt pod locuibil care era tot asa, cât casa de mare. Era o avere care îi rămânea ei. Doamna doctor a avut un teren la Comarnic. Îl vânduse. Luase undeva la nouă sute sau un miliard pe el. A pus banii la bancă, cu împuternicire pe numele mamei.

Banii tot dispăreau din viața noastră, până când a dispărut aproape tot aurul Danielei. Eu nu mă dusesem de două săptămâni și mă sunase doamna doctor: ”Băi, uite ce s-a întâmplat! Maică-ta nu-mi mai răspunde și a dispărut tot aurul, m-am dus și la bancă și au dispărut și banii de la bancă.” Maică-mea dispăruse cu aproape jumătate de kil de aur și cu vreo 900 de milioane sau un miliard.

Au trecut trei zile și mama nu mai răspundea. M-am dus la Poliție, evident, am dat-o dispărută. Am cunoscut oameni care îmi ziceau despre maică-mea că are să le dea o grămadă de bani. Și la Poliție mi-a zis cineva că o știe pe maică-mea, că s-au plâns mulți oameni că are să le dea o grămadă de bani. Eram super bulversat. Nu am aflat nici până azi ce făcea cu banii. Dispăruse. M-am dus la Poliție, ei au zis că îmi dau un semn sau să sun eu dacă nu apare până săptămâna viitoare. Nu a apărut, am sunat iar, au venit la mine acasă să ia probe. Probe de ce? Că eu n-am înțeles. Mama a fost găsită la 2-3 săptămâni. A fost o știre. În brațul Cumpăna, care iese din Dunăre, a fost găsit un cadavru legat de o piatră de câteva sute de kile.

Eu nu mă gândeam că ar fi fost maică-mea, îți dai seama. Dar la Poliție a fost un timp care m-a întrebat cum arăta maică-mea și ce detalii pot să-i dau despre ea. A fost ciudat. După aia m-au luat procurorii de la criminalistică, m-au trimis la Constanța să dau niște declarații. Săptămâna următoare ne-am întâlnit cu un detectiv la gara din Slobozia. Eu cu nașul meu, fratele mamei mele. Știu că a luat punga și efectiv când a răsturnat-o așa, în fața mea, erau hainele mamei. M-a bușit plânsul și eram foarte supărat pe mine că puteam să mă străduiesc mai mult să fac ceva. Să insist, să mă duc cu ea la psiholog. Am fost prea plin de ură la momentul ăla și a fost super dubios. BAC-ul era în 2-3 săptămâni și eu trebuia să mă duc la facultate. Din liceul ăla industrial cred că în prima serie am fost doi care am luat BAC-ul. Eu și încă un coleg. După aia m-am văzut aici, la București, singurel, cu viața în mâini. M-am înscris la vreo patru facultăți. Am ajuns în regie pe 22 septembrie, în octombrie începeam facultatea.

Când trebuie să înmormântezi pe cineva primești un ajutor de la Casa de Pensii. Am mai avut un alt ajutor și de la familie, strânsesem niște bănuți. Toți erau bucuroși că mă duc la facultate și nu mă duc cu mâna goală. Am ajuns în București și mi-am luat o chitară electrică. Ăsta era visul meu. Mi-am luat o chitară electrică cu ultimii mei bănuți.

Am avut o perioadă de depresie în vara respectivă. A trebuit să mă duc la Petroșani, la mătușă-mea, la Silvia, cu prietena pe care o aveam atunci, și țineam foarte multe ședințe de terapie cu Silvia și dezbăteam subiectul ăsta. Vedea că nu-s ok. Și citeam multe cărți pe care le-am găsit prin biblioteca Silviei. Cert e că nu prea comunicam, nu eram ok, de-abia vorbeam și cu prietena mea, aveam tot felul de faze dintr-astea în care nu eram coerent în ce ziceam. Era dubios. Trebuia să fac ceva și-mi place să fac treaba asta cu fotografia și-atunci am zis să încerc să o fac, să învăț cât de mult pot despre fotografie. Pur și simplu a fost un relief. Am depășit momentul ăla pentru că am avut persoanele potrivite la timpul potrivit lângă mine. Cum erau Silvia, prietena de-atunci și aparatul. Cam așa am ajuns eu să mă apuc de design. Fotografia am văzut că nu iese cum trebuie și știam eu de Photoshop. Așa am ajuns să lucrez după 7 ani ca designer în IT.

Am avut o perioadă în care Silvia, mama băieților (n.r. frații Mihai și Ion Barbu), mă ajuta destul de mult. Îmi trimitea bani lunar și am avut și o perioadă când în cămin nu-mi ajungeau banii chiar dacă aveam pensie de urmaș. Făceam foamea sau mâncam doar pâine cu parizer, cu colegul meu. Sau beam doar o bere toată ziua și ne ținea de foame și aia era. Sau mâncam doar cartofi prăjiți două săptămâni până la următoarea pensie.

Toată manipularea sau educația greșită pe care am avut-o din partea mamei, treaba aia că sunt de nimic, m-a făcut să mă cațăr mult, să prind curaj. Mi-a fost foarte frică să fac treaba asta, să vorbesc cu oamenii. Am lucrat la chestia asta de-a lungul anilor și e mult mai bine, zic eu. Nu mai plec capul, discut când am o problemă cu șeful sau când este o problemă cu o echipă. Când ți-e frică de ceva, trebuie să te arunci în acel ceva de cele mai multe ori, ca să treci de problema asta.

Mi-era teamă să spun unele lucruri prietenilor. Când făceau faze care pe mine mă deranjau. E greu să ai o conversație cu un prieten și să-i spui: ”E puțin greșit”. Te gândești că nu știi cum reacționează, se supără, nu se supără, apreciază că-i spui chestia asta, nu apreciază. Dar mi-am făcut și aici curaj.

Nu prea îmi este frică de altceva. Spre exemplu, am pus pentru prima oară placa în picioare iarna și m-am dus pe o pârtie abruptă, fără să știu să mă dau cu placa. Și am căzut de zeci de ori până jos. Am sărit pentru prima oară cu parașuta și n-am simțit frică. Cred că te întărește și chestia asta. Dacă ești persoana potrivită, ca și caracter și psihic, devii ca o piatră. Cam asta e în mare parte cu frica. Am să o bat, am să o înfrâng la un moment dat de tot. Lucrez la asta în fiecare zi.

Georgiana, 31 de ani, consilier pentru dezvoltare personală și antreprenor. București, iulie 2018.

În primul rând ei doi nu se-nțelegeau. Tata era cu cariera, iar mama cu problemele cu mama ei sau cu faptul că emoțiile ei nu erau ascultate sau nevoile ei nu erau împlinite și era o senzație de haos acasă. Pe de altă parte am fost lăsată foarte liberă și am putut să ies afară să mă joc și să-mi găsesc prieteni cu care să am o relație bună. Fiecare era cu ale lui. Nu eram ca o familie. Asta probabil că mi-a afectat relațiile de cuplu. Copiii în general copiază părinții. Și multe lucruri le-am luat de la mama. De exemplu nu știam să-mi cer scuze sau voiam să am dreptate. Sau eram ca tata, prea rațională și atunci în relațiile pe care le-am avut, comportându-mă ca ei am ajuns să am conflicte și să ajung la despărțire până să încep să învăț singură despre mine și emoțiile mele și să trec eu printr-un proces de terapie să spunem. De autocunoaștere. Am citit și m-am făcut bine singură. Am citit, am fost la cursuri, am fost la workshopuri și, încet-încet, am conștientizat lucruri și, încet-încet, am scăpat de lucrurile astea care nu ajută în relații. Chiar m-a ajutat terapia.

Mai mult aș schimba felul în care se raportau ei la ei înșiși, fiindcă dacă erau ei mai bine cu ei, ar fi fost mai bine și cu mine. Asta e credința mea de bază. Țin minte că mama avea o relație foarte conflictuală cu mama ei care se băga în viața noastră și era împotriva tatălui. Îl făcea în toate felurile pe el sau pe familia lui. Și ar fi putut probabil, printr-un proces cu ea, să pună mai multe limite. Pentru că era destul de toxică și ne-a afectat viața. Și ne-a afectat și relația cu tata. Tot în legătură cu ea țin minte că țipa de multe ori și asta cred că înseamnă că nu era auzită și exagera. Cred că de fapt ea nu se asculta pe ea. Dacă s-ar fi ascultat mai mult pe ea, poate și ceilalți ar fi ascultat-o. Tata cred că a pus un mare accent pe muncă și pe relațiile lui la lucru și pe dezvoltarea lui în carieră. Asta l-a făcut să fie mult timp departe sau obosit când venea acasă. Poate asta aș fi schimbat – să dea importanță și altor părți din viața lui. Cum e familia. Sau prietenii.

Mama, fiindcă a fost foarte ținută în casă m-a lăsat complet liberă. Și nu mi-a oferit niciun ghidaj. Iar tata fiind cu serviciul și neavând răbdare să mă învețe, iarăși, îmi zicea ceva și după aia nu-mi oferea de fapt nicio direcție. Și lăsându-mă liberă, de fapt nici nu am avut un sprijin în ei. N-am putut să mă duc să-mi spună ce e bine și ce-i rău sau ce aș putea să fac. Sau cum aș putea să-mi protejez emoțiile. Scopul era nobil, mama zicea că libertatea e minunată, fiindcă ea nu a avut-o și a vrut să mi-o ofere ca pe un dar. Doar că a fost bine că mi-am găsit prieteni și mă jucam mult și citeam, iar pe de altă parte n-a fost bine că nu mi-era clar ce e bine și ce e rău, cum pot să ajung la ce-mi propun, disciplină.

Acum că am citit ce-nseamnă bullying știu că făceau mișto colegii din generală de mine și când ajungeam acasă nu ziceam nimănui. Abia acum am realizat că nu spusesem nimănui. Cred că nu mi-am pus problema atunci sau credeam că n-o să fiu înțeleasă, nu știu ce s-a întâmplat de n-am spus. Sau mi se părea normal. Nu știu exact de ce n-am discutat cu nimeni. Țin minte că asta se-ntâmpla. Colegii mei făceau mișto de mine că eram diferită sau că arătam diferit. Cumva, nu am procesat în niciun fel emoțiile alea.

Să fi avut ei mai multă grijă de ei. Mai multă conștientizare. Au fost multe lucruri. Tata avea pe cineva și pleca pe furiș. Poate era o idee mai bună să fie deschis despre asta sau să se despartă și să am un timp cu fiecare separat, decât să fie o non-relație între ei. Au zis să nu se despartă ca să nu fiu eu afectată. Nu cred că ăsta era motivul. Cred că era un pretext. Sau poate chiar așa au crezut, că n-o să mă afecteze. Dar cred că pe un copil ce-l afectează cel mai mult e inautenticitatea și observarea unui model în casă nefuncțional. Mai degrabă să se fi despărțit și să fi stat cu fiecare în mod egal. Au divorțat când aveam 15 ani și de atunci a fost o inegalitate foarte mare. Am stat mai mult cu mama decât cu tata. De când eram mică ei nu dormeau împreună. Până să se despartă eu cu tata mă vedeam mult mai des pentru că stăteam în aceeași casă. Apoi, chiar dacă s-a mutat aproape, nu ne-am mai văzut. Deci, practic, lucrurile au stat cam la fel între ei, doar că au ajuns să stea în case separate. Tata s-a căsătorit și mama a avut mai multe relații. Mama a putut cumva să aibă și ea o relație mai asumat. Deși avusese și până atunci. Dar cumva mai asumat. Ideal ar fi fost să se despartă și să am o relație egală cu fiecare.

După ce au divorțat, nu au comunicat în legătură cu mine. Nu vorbeau să se pună de acord asupra educației mele sau a parcursului meu în viața și mama cumva a luat totul. Ea s-a ocupat mai mult. Cred că oamenii care divorțează ar fi bine să treacă printr-un proces de terapie și înțelegere cu copiii. Să înțeleagă copiii că nu e vina lor, că nu sunt respinși. Și să petreacă timp cu fiecare în mod egal, mai ales dacă sunt oameni care nu sunt toxici. Eu am trăit lucrurile astea inconștient. Știu că-mi zicea bunica că dacă dorm cu mama nu e bine că ei n-o să mai doarmă împreună, deci cumva m-a făcut vinovată. Iar cu respingerea, nu cred la nivel conștient că am fost respinsă sau că din cauza mea s-a întâmplat asta. Dar e posibil inconștient să cred.

Efectele s-au văzut în relații că am avut conflicte și despărțiri. De exemplu, mereu am fost într-o relație, n-am putut să stau singură. Probabil n-a fost o separare corectă acolo și am intrat într-o dependență de ”mereu cineva”. Efectele pozitive sunt că am devenit poate datorită acestor lucruri creativă. Scriu și creez proiecte. Acum o să fac o școală pentru părinți care să ajungă să fie mai bine cu ei, astfel încât copiii lor să aibă mai multe avantaje în viață. O educație emoțională, fiindcă la școală nu primim. În România, cel puțin, nu există cursuri de empatie și de procesare a emoțiilor.

Le-aș recomanda tuturor părinților sau celor care vor să devină părinți să meargă la terapie, să afle dacă nu cumva au răni nevindecate, dacă nu cumva proiectează lucruri din trecut în prezent și să învețe să răspundă, nu să reacționeze, să iubească cu adevărat, să se conecteze emoțional cu cealaltă persoană. Să-i simtă nevoile, nu să dea ce cred ei că are nevoie, ce le-a lipsit lor.

Ioana, 32 de ani, profesor de storytelling. București, octombrie 2018.

Cred că mi-aș fi dorit să mă încurajeze și să aibă încredere în lucrurile pe care voiam eu să le fac. Sau în alegerile mele în general. Au fost mulți ani în care mama mea nu era de acord cu prietenii pe care îi aveam, nu era de acord cu nimic în principiu. Totul era o problemă și era o relație foarte toxică, care după 20 de ani pentru mine s-a tradus în multe probleme de sănătate mentală. E un parcurs pe care sunt și în prezent. După 10 ani de terapie și de căutat răspunsuri și de încercat să-mi rezolv chestiile care vin din atașamentul față de familie care a fost defectuos. Și să-ncerc să rup linia asta de comportamente toxice care le-a fost transmisă și lor. Cred că suntem prima generație care încearcă să facă asta mai conștient decât până acum. E o temă globală. O văd la tot mai multă lume.

A fost foarte multă furie la mijloc. O chestie pe care încă o trag după mine și încerc să o rezolv și să o exprim în diverse forme care nu sunt dăunătoare. Cred că ai mei s-au temut foarte mult că o să greșesc și că n-o să merg pe un drum care s-au gândit ei că-i corect. În I-IV știu că nu mă lăsau să-mi fac temele singură, tot timpul interveneau. De-a lungul vieții, am fost într-o zonă în care mi-era și încă îmi este greu să iau decizii pe cont propriu și să fiu convinsă că e corect. Se face un fel de disonanță cognitivă în tine ca adult, pentru că vezi tot felul de laturi ale unei situații, dar nu te poți decide la aia care e bună pentru tine pentru că n-ai cumva sistemul ăsta format. Să ai încredere că tu ești bun. Pentru că cei care te-au crescut nu au avut ei încredere în primul rând. Asta nu înseamnă că ei recunosc chestia asta.

Cred că ei nu și-au dat seama ce fac sau ce impact are. Mama era foarte violentă verbal. Țipa foarte mult și din cauza asta eu acum nu mai suport să țipe. Și tata era un om care nu-mi lua apărarea în fața scandalurilor ăstora cu mama, ci cumva îi lua apărarea ei. Îmi spunea mereu că eu trebuie să mă schimb pentru că ea îmbătrânește și nu poate. Eu aveam 10-12-15 ani. Au fost chestii de genul: “Colega ta de bancă o să ajungă o persoană bine în viață și tu o să speli pe jos.” Mama mi-a aruncat foarte multe haine când am început să-mi cumpăr eu lucruri singură, că nu-i plăceau. Sau intra în spațiul meu personal. Citea jurnalul pe care-l țineam doar eu pentru mine și asta era foarte enervant. Cumva erau tot felul de încălcări de limite care cu anii au început să mă îndepărteze foarte mult de ei.

Uneori aveau un comportament care era ambivalent. De exemplu, când eram mai mică, am făcut 2 ani o școală de desen. Odată am venit acasă cu hainele murdare de vopsea. Mama mea s-a supărat foarte tare, a făcut un scandal, m-a plesnit. ”Cum o să te duci așa mâine la școală, nu ți-e rușine?” Eu am început să plâng. După care a scos o pereche nouă de blugi și-a început să mi-o vânture prin față și-a zis ”E, dar uite ce ți-am cumpărat!” Astea-s chestii delirante așa un pic, dintr-o extremă în alta, care te fac să crezi, pe măsură ce crești că ai tu tot felul de deviații de personalitate, tot felul de probleme. Până la urmă am aflat că n-am neapărat. Sunt și multe chestii care se iau prin atașament. Le iei inconștient. Au avut și ei niște probleme din familiile lor, foarte grave.

Simt că am o fractură de identitate foarte mare, pe care nu știu dacă o voi putea rezolva. În sensul în care mă caut foarte mult pe mine și încerc să diseminez ce sunt eu din toată povestea asta și cât este efectul mediului în care am crescut. Din cauză că familia noastră este foarte mică, adică suntem doar noi trei, am căutat să înțeleg cu cine semăn în toată povestea asta. Pentru că știu că semăn cu amândoi cumva, dar nu sunt chestii care-mi convin și încerc să le schimb.

Am o încredere în mine scăzută. Se simte chestia asta și asta e foarte greu de reconstruit și te simți în continuare ca un copil. Și nu neapărat lângă părinții tăi, ci așa, prin viață, pentru că simți că parcă nu ai un pachet de lucruri prin care să știi să-ți înțelegi emoțiile, prin care să îți dai seama de ce faci anumite lucruri sau îți dai seama că întotdeauna ajungi în contact cu persoane care reproduc aceleași tipare ca alea pe care le-ai învățat acasă și e foarte greu să schimbi asta. Nu doar în relații intime sau de prietenie. În toți oamenii, și-n felul în care te simți față de un șef la un job sau de oamenii cu care colaborezi. Cel mai mult se vede în asta cu încrederea. Că poți tu, chiar tu. Se dezvoltă un sindrom de impostor cu care nu știi cum să trăiești exact. Uneori m-am întrebat de ce abandonez foarte multe proiecte sau de ce am abandonat foarte multe proiecte în care am crezut foarte mult. Și știu că e din cauza asta, pentru că n-am fost încurajată să cred în lucrurile care erau importante pentru mine.

La mine asta a fost o chestie foarte importantă toată viața, să am acceptare de la cercul social, pentru că nu simțeam că o am acasă. Și cred că multe din lucrurile pe care le-am făcut s-au legat de asta cumva. Și-n școală, tot așa, a fost o chestie de respingere. Mai ales când m-am mutat la altă clasă sau eram copilul ăla mai ciudat care nu se înțelegea cu oamenii, deși ar fi vrut. Și nu știi exact cât de din cauza asta și cât e pentru că așa ești tu.

Am fost supărată pe tata de multe ori pentru că trăind în țara asta am suferit tot feluri de abuzuri. Și din astea că cineva a pus mâna pe tine pe stradă, cineva la muncă ți-a făcut un avans sexual sau chestii chiar un pic mai grave decât atât. Eu totuși m-am dus mereu la ei ca să caut un fel de empatie sau suport în chestia asta, dar au avut reacții de tipul: ”Eu ce să fac acum?” sau ”Asta e!” Eram supărată pe tata pentru că nu cred că am vorbit niciodată despre cum e un bărbat care are o masculinitate sănătoasă. Care nu te abuzează sau îți face un rău. Și n-am simțit nici protecție din partea lui. Chiar și verbală, să-mi spună că ”Da, nu e corect!” sau măcar să se enerveze că am pățit asta.

La primul meu job în TV cred că i-am zis și el a zis ”Păi și eu ce să fac? Să mă duc să-l bat pe ăla? Ce să fac?” El e un om foarte îngrijorat, foarte anxios. De cele mai multe ori își punea mâinile în cap și cred că se simțea el mai rău decât mă simțeam eu. Uneori e vorba de doar foarte puține cuvinte sau de o îmbrățișare sau o chestie de asta de apropiere ca să știi că ești înțeles. Că sentimentele tale sunt validate.

Cred că le-aș fi zis să fie mai atenți la ce spun și la lucrurile pe care le arată. De câteva ori i-am zis mamei: ”Vreau să mă feliciți sau să-mi spui o vorbă bună indiferent că-ți place sau nu-ți place ce-am creat sau ce-am scris sau ce-am făcut”. Și ea a zis: ”Păi, dar cum pot să fac asta dacă nu-mi place?” Și i-am zis: ”Păi, poți! Te prefaci pentru mine, ca eu să mă simt susținută.” Și a zis: ”Păi, nu înțeleg cum vine asta.” ”Păi, uite așa vine, simplu. Asta faci uneori ca părinte. Încerci să te pui în locul celuilalt.” Și n-a înțeles neapărat, dar a încercat. După ce am plecat eu din țară mai ales, a încercat să înțeleagă mai bine și să citească despre chestia asta cu sănătatea mentală. A durat 30 de ani să putem să avem conversația asta. Ca eu să reușesc să o conving pe mama să nu mai țipe, să nu se mai manifeste ca un copil foarte rău și râzgâiat și dur, pentru că viața a făcut ca mie asta să-mi dea atacuri de panică. Și-atunci i-am arătat. ”Uite ce se-ntâmplă, trebuie să alegi din momentul ăsta cum te vei comporta pentru că mie îmi este foarte rău și-mi va fi rău în continuare dacă asta se întâmplă.” Cumva pe de o parte mi-au dat o libertate, pe de alta mi-au tăiat-o așa cumva și legat de povestea asta cu plecatul din țară. M-au sprijinit pe de o parte, pe de altă îmi spuneau mereu: ”Vino înapoi că ți-e greu.” Și-aș fi vrut să nu-mi spună: ”Vino înapoi”, ci ”Vino înapoi dacă ai nevoie, dar nu renunța. Nu renunța la chestia asta.”

În familia mea a fost o invalidare constantă a emoțiilor și o invalidare destul de mare a succeselor. Se reacționa foarte virulent la o notă proastă, dar nu se sărbătorea un succes. Cred că am încercat tot timpul să-i fac pe părinții mei vulnerabili. Am încercat să le spun: ”Asta-i tot. Nu vreau decât să mă recunoașteți și să mă luați așa cum sunt, să mă susțineți așa cum sunt. Să nu mai încercați să mă schimbați în altceva.” Ei n-ar recunoaște neapărat că au încercat să mă schimbe. Am avut o relație foarte sinusoidală. Uneori am putut să vorbesc cam orice subiect cu ei. Să zicem că avem păreri similare în toată povestea asta cu politica, sau legată de activism. N-am avut presiuni de genul trebuie să te măriți, să faci copil, părinții mei sunt pentru comunitatea LGBT.

N-am avut chestii de genul ăsta care în alte familii se întâmplă și sunt alte teme complicate. Dar le-am avut pe astea la nivel de comunicare între noi și de raportare la noi. Și-atunci uneori am simțit că pot vorbi cu ei ca cu niște prieteni, să bem împreună sau să vorbim absolut orice, dar asta a fost mai târziu, în ultimii 10 ani să spunem. Dar chiar și așa, tot am avut rifturile astea, că n-am primit susținerea asta emoțională sau efectiv să simt că sunt iubită în familia asta. Încă se mai întâmplă. Îmi dau seama că-s la fel. Aceleași lucruri care erau și atunci. Dar cred că am ajuns să accept cumva că atâta pot să fac eu și mai departe nu mai e responsabilitatea mea și nu are rost să insist mai departe de atât, pentru că nu se va întâmpla. E o ușă care nu se va deschide, oricât aș trage eu de ea.

Marius, 43 de ani, asistent medical. București, ianuarie 2019.

În primul rând, le-aș spune să se gândească un pic înainte de a face copii. Pentru că pe mine mama m-a făcut la 18 ani. Când m-a născut pe mine avea 18 ani. 18 ani. Suntem patru frați și ne-a născut unul după altul. Cu alte cuvinte, ea la 22 de ani avea patru copii. Ce ai tu în cap la 22 ani? Mai nimic, mai ales pe vremea aia. Tata mai mare cu trei ani decât mama, el avea 25 de ani și de asemenea, n-avea nimic în cap. M-au făcut pe mine și s-a dus în armată. Eu sunt cel mai mare. Mă bucur tare că suntem patru frați, dar să crești patru copii la 22 de ani, închipuie-ți cum e!

Cum poți să crești și să educi patru copii la 22 de ani, când tu nu știi nimic despre tine? Mai ales că, la rândul tău, nici tu n-ai avut cine știe ce educație. Bunica mea, mama lui mama, s-a despărțit de bunicul când erau mama și fratele ei tineri. Practic ea a crescut doi copii singură. Bunica lui tata, de asemenea s-a despărțit de soțul ei. Două femei care și-au crescut copiii singure. Ce educație puteau să le dea? Le-au dat o educație așa bună, că ăștia la 18 ani au făcut primul copil.

Nu au reușit să se descurce cu chestia asta și tata a căzut în patima alcoolului. Și asta foarte repede. De aici totul s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă. S-a dus dracu’ totul. Practic el și-a abandonat familia pentru alcool. Eu nu-mi aduc aminte să fi ieșit vreodată cu el în parc. Sau să fi mers vreodată cu el undeva. Sau să fi primit vreun sfat de la el. Cum face un tată cu copilul lui: ”Măi, tată, asta e bine, asta nu e bine.” Eu tot ce-mi aduc aminte despre tata e că era beat. Atât. Și că făcea scandal. Și-mi mai aduc aminte că atunci când venea acasă cu ce-i mai rămânea din salariu mama trebuia să-i ia banii din buzunar ca să aibă să ne cumpere ceva de mâncare. Cum să crești patru copii cu un salariu? Foarte greu. Ne-a ajutat bunica cu fratele lui mama. Dar a fost groaznic.

Cred că ăsta e motivul principal. Că ne-au făcut atât de devreme. Am fost prea mulți, n-au reușit să se descurce și s-a stricat totul între ei. S-a stricat complet. El a luat-o pe patima alcoolului și de acolo când aveam eu 18 ani au divorțat. Dar deja era răul făcut. Răul făcut înseamnă că n-am primit absolut nicio educație. Nimic.

Eu dacă am învățat ceva, am învățat din cărți. Aveam o vecină care mă trimitea să-i fac piața și drept recompensă îmi dădea o carte să citesc. Avea o cameră plină cu cărți. Pe toți pereții erau doar cărți. Pentru mine cărțile erau lumea în care am evadat. Era altă lume, era o lume frumoasă. Puteam să citesc ce voiam eu. Și să fiu Winnetou și să fiu Agatha Christie și să fiu cine voiam eu. Și asta am făcut practic în copilărie, până în adolescență, când a venit Revoluția și-am început să descopăr alte chestii. Eu până la paișpe ani asta am făcut. De acolo mi-am luat educația, practic. În dormitorul în care eram noi, copiii, erau două paturi. Într-unul dormeau băieții și într-unul fetele. Citeam cu lanterna sub plapumă noaptea. Când nu mai aveam baterii îmi mai dădea vecina bani să-mi cumpăr. Mâncam pe pâine cărțile.

Pe mine nu m-a învățat tata să merg pe bicicletă. Eu n-am avut bicicletă. Eu n-am fost la mare sau la munte, până am plecat pe banii mei. Niciodată. Nici eu, nici frații mei. Niciunul dintre ei. Nu aveau cum să-și permită să meargă cu noi în excursie sau concediu. În vacanța de vară, băteam mingea în spatele blocului. ieșeam dimineața și mai veneam să mănânc seara. Eram mulți copii în bloc. Ieșeam și ne jucam.

Tata a fost absent complet. Bine, cred că dacă ar fi fost absent total era mai bine. Dacă nu era deloc măcar aveam liniște. N-am avut nici liniște pentru că, beat fiind, făcea scandaluri. Un singur lucru n-a făcut, nu ne-a bătut. Dar teroarea psihică uneori poate să doară mai tare decât cea fizică. Și lasă urme. Și știu că a lăsat urme.

Am momente în care îmi ies din fire și nu mai gândesc limpede. Se rostogolește totul așa până când reușesc să mă calmez și să realizez că nu e bine ce fac. Îmi pierd luciditatea. Mă enervez foarte repede, foarte tare. E ca un bulgăre așa care se rostogolește și după aia îmi dau seama că nu e ok și trebuie să mă opresc. Foarte greu am reușit să controlez chestia asta și să realizez că e o chestie în primul rând. Abia acum la maturitate am reușit. Eu n-am dat niciodată în copiii mei. Și-am mâncat bătaie de la mama nemăsurată. Era singura ei metodă de a ne educa, pentru că altceva nu știa. Nu înveți bine la școală? Bătaie. Nu ai fost cuminte? Bătaie. L-am bătut tu p-ăla? Bătaie. Cât putea ea să ne bată. Cu o nuia, cu o curea, nu bătăi din alea crunte. Dar ideea în sine, de corecție fizică. Eu n-am dat niciodată în copiii mei, dar mă găsesc câteodată în situația de a-mi pierde cumpătul. Și parcă i-aș da o palmă la fund. Mă controlez, pur și simplu. Îmi aduc aminte că nu e ok. Că eu nu vreau să fiu cum au fost ei.

Nu l-am bătut niciodată pe fi-miu. Pentru el bătaia înseamnă că-l iau și-l gâdil. Și dacă-i zic fiului meu în glumă ”Mă, îți dau bătaie!” el se bucură și zice ”Da, dă-mi bătaie!” Și mă gândeam că dacă zic chestia asta cu el vreodată în public, o să se uite lumea ciudat la noi. Că pentru el bătaia asta înseamnă, gâdilat.

Am considerat întotdeauna că aș fi putut să fac mult mai mult în viață, dacă aș fi avut doi părinți care să mă susțină. Eu m-am angajat prima dată la 17 ani că trebuia să aduc bani în casă. Eram încă la liceu. Cert e că m-am angajat de tânăr și am muncit și muncit.

Sunt fericit acum. Am o soție minunată, doi copii extraordinari. Frații mei sunt ok cu toții. Și eu mă mir câteodată cât de bine am ajuns ținând cont de condițiile în care am crescut. La 15-16 ani, imediat după Revoluție, am avut ocazia să fur, să tâlhăresc, să vând droguri. Orice poți să-ți închipui. Am fost scăpat din mână complet. Plecam la discotecă seara și mă mai întorceam a doua zi dimineața. Cred că de frică n-am făcut nimic. Habar n-am.

Până la urmă nici tata nu e vinovat. Eu nu mai vorbesc cu el de mulți ani. El s-a recăsătorit și tot pe aici prin zonă stă. Îl mai văd câteodată pe stradă. E în continuare la fel de atașat de alcool ca întotdeauna. Atât a putut să facă. N-a putut mai mult. Nu puteam să-i cer altceva. Mama acum e lângă noi, alături de noi. Vine, ne vizităm. Avem o relație foarte bună cu mama toți patru. Însă cu tata nu mai vorbește nimeni. Deloc. Înțeleg că e o boală, dar nici nu cred că e de datoria mea să-l vindec de chestia asta. Adică mi-a făcut destul rău în viață, acum să mă lase să-mi duc eu zilele așa cum consider eu de cuviință

Elena, 36 de ani, artist interpret. București, februarie 2019.

În primul rând, m-aș întreba dacă aș vrea cu adevărat să am copii. M-aș gândi dacă m-aș alinia cu ideea de a avea copii, să mă aliniez cu societatea. M-aș întreba ce aș putea să le ofer din bogăția mea interioară, din experiența mea de viață și dacă aș fi pregătit cu adevărat să renunț, pentru că meseria de părinte, până la o anumită vârstă a copilului, este o renunțare la tine.

Aș renunța la a mă răzbuna pe copiii mei pentru nereușitele mele de zi cu zi. Ei și-au dat seama că meseria asta de părinte nu e chiar așa ușoară. Și atunci ei au început să se răzbune pe noi. Ne comparau foarte frecvent cu cei din jur. Noi niciodată nu eram buni. De cele mai multe ori alții erau mai buni. Alții erau mai deștepți, alții erau mai frumoși. Eu nu-mi aduc aminte să fi avut vreun feedback pozitiv de la tata vreodată. Indiferent cât de bine aș fi făcut un lucru. Am ajuns mai târziu să fiu o perfecționistă, doar ca să-mi spună și mie cineva ”Bravo!”. Mama mea a fost o victimă colaterală și ea, pentru că a trăit în frică și stres. Mi-aduc aminte că a avut o tentativă să se despartă de el când eram noi foarte mici, dar i-a eșuat.

Bătăile erau foarte frecvente. Bătăi cum nu poți să-ți imaginezi. Cu cureaua de la pantaloni, cu furtunul de la mașina de spălat Albalux, cu papucul, cu orice îi venea în mână. Era o furie nebună, greu de descris în cuvinte. Tatăl meu făcea asta. Și mama făcea același lucru ca să se încadreze și, probabil, ca să nu-l piardă. Țin minte că am venit în clasa I cu păduchi acasă și atunci a urmat pedeapsa. Prima de la mama și a doua de la tata. Prima pedeapsă am primit-o când am venit de la școală pe la ora 15, iar a doua pe la 22 când a venit tata de la serviciu. Bătaie. Și acum am semne pe mine. Semnele de pe corpul meu sunt dovada clară că aceste agresiuni fizice au existat. Pe lângă aceste agresiuni fizice, adormeam aproape în fiecare seară într-o morală din asta fără de sfârșit, în care ni se spunea cât de buni sunt ceilalți, cât de proști suntem noi, că noi nu vom reuși niciodată, că ei nu sunt mulțumiți de noi, că el nu e mulțumit nici de mama, nici de noi, că i-am distrus viața. Asta se întâmpla aproape seară de seară timp de 15-16 ani, cât pot eu să-mi aduc aminte.

Nu-mi aduc aminte să mă fi luat în brațe vreodată. Eu nu am o amintire cu tata, niciodată, și dacă m-aș chinui să-i găsesc cele mai frumoase puncte din viața lui, nu am o amintire de care să știu, în care să zic ”Uite, cu ocazia x, tata m-a luat în brațe, m-a felicitat, m-a drăgălit ca pe un copil.” Și nici din partea mamei. Nu știu ce-nseamnă mângâierea părintească, nu am nicio amintire de genul ăsta.

Am fost forțată practic să mă maturizez înainte de vreme. Nu pot să afirm că eu în viața asta am trăit o copilărie cu adevărat. În care să mă joc, în care să-mi fie totul bine. Poate la școală. Dar în rest aveam foarte multe sarcini de dus la îndeplinire. De spălat rufele la mână după cinci persoane, asta începând de la lenjerii, prosoape, orice are o casă. Se tăiau porcii de Crăciun, trebuia să fac o treabă de adult: tăiat carne, curățat mațe etc. Toate astea au început când aveam opt ani, după ce s-a născut sora mea. Am inclusiv amintiri cu faptul că spălam pelinci.

Am cutreierat munții ăia în lung și-n lat ca să nu mai văd și să nu mai aud. M-am refugiat foarte mult în natură și am început să învăț despre plante, despre anotimpuri, despre orice alt lucru frumos care mă putea distrage de la toată nebunia asta. Țin minte că plângeam destul de mult, nu prea mi-aduc aminte să fi fost bucuroasă cu adevărat. Oricât de mult aș vrea, chiar aș vrea să găsesc o parte bună în toate astea, nu-mi aduc aminte.

Nici n-am avut voie să mă descopăr ca femeie în sânul familiei mele. De exemplu, dacă îmi făceam unghiile cu ojă, tata îmi spunea: ”Până când vin de la serviciu, unghiile tale trebuie să fie șterse și drept pedeapsă trebuie să faci 20 de exerciții la matematică.” El așa percepea, nu pot să-mi dau seama de ce. El nu vedea femeia în niciun fel, habar n-am. Sau dacă mă fardam trebuia să mă spăl, dacă mă tundeam puțin mai diferit, mă tundea mai scurt sau zero. N-a fost chiar zero, dar a fost cam periuță așa. La 13-14 ani. N-am avut voie nici să-mi descopăr frumusețea, să-mi descopăr corpul, să-mi exploatez feminitatea puțin. Mai târziu, când am văzut toate agresiunile astea sexuale din partea societății, am început să-mi neg frumusețea, eleganța și toate lucrurile astea și-mi dădeam seama că puteam să-mi pun și-un sac pe cap să m-ascund, deci făceam orice doar să-mi ascund feminitatea și așa mai departe și oricum tot mi se-ntâmpla. Am umblat foarte mult timp nemachiată, fără să-mi pun un decolteu sau ceva transparent. Din punctul ăsta de vedere chiar pot să spun că mi-am revenit. Merg țanțoșă și liniștită și mulțumită.

Plus abuzuri sexuale, în prima parte a vieții, despre care am spus părinților și nu au avut niciun fel de reacție. Nu m-au întrebat nimic, nu au considerat că este important. Singurul lucru pe care mi-l doream era să treacă mai repede astea, să mă fac mare, să ajung la 18 ani și să pot pleca de acolo. Eu credeam, în mintea mea de atunci, că în momentul în care voi pleca, toate lucrurile astea se vor termina. Însă nu a fost așa. Tot felul de agresiuni minore au avut loc și pe zona asta de muzică, oriunde mă duceam cineva avea ceva de spus la capitolul ăsta, adică mai puneau mâna pe fund, mai făceau o apreciere mai puțin elegantă, adică m-a urmărit chestia asta.

Mi-am dat seama acum doi sau trei ani că practic m-am retras din viața publică din punctul ăsta de vedere pentru că nu știam cum să mai reacționez la lucrul ăsta. Și atunci a început propriu-zis momentul în care chiar mi-am asumat că trebuie să mă vindec de chestiile astea, am zis că trebuie să mă ajute cineva.

Mă sperii mai rar în momentul în care cineva face o apreciere la adresa feminității mele, am senzația că vrea ceva de la mine. Uneori în relațiile de cuplu mă simt mai singură decât ar trebui, dar cred că încep să văd o altă dimensiune a acestui lucru. Mai ales că am recunoscut de unde vine toată problema asta.

Nu mă văd o victimă în toate astea, mă descopăr acum, eu ca om, ca ființă, ca entitate, ca femeie altfel. Cu alți ochi, cu altă minte. E adevărat că în parcursul ăsta al meu am rănit niște persoane de lângă mine, fără să-mi dau seama. De exemplu, un fost iubit, dacă era un pic mai ocupat cu jobul sau cu alte lucruri și nu-mi aloca atenția necesară o lună, două, răbufneam, pentru că mă simțeam abandonată, părăsită sau singură. Mi-am dat seama clar că într-o relație nu intri când ești pe zero din punctele astea de vedere.

Acum pot să spun că mă tratez. Mă bucur mult mai mult de mine, de prezența mea în solitudine. Nu vreau să mai fac lucruri pe care să le demonstrez societății, părinților cu care oricum cred că nu mai am nicio legătură. Am observat niște incompatibilități clare. Oamenii trebuie să vorbească, trebuie să știm unii de alții, să știm că nu suntem singuri. Eu credeam că sunt singură în zece ani de depresie. Nimeni n-a știut despre depresia mea. Am ascuns-o cât de mult am putut. Eu nu mai vreau să fiu perfectă. Îmi asum anumite greșeli, anumite erori, dar perfectă nu vreau să mai fiu. Și vreau ca lumea să prindă curaj și oamenii care poate sunt în situații similare să-și dea seama că există o cale pentru ei undeva. Să ne întrebăm: ”Vrem copii? De ce vrem copii, pentru că așa face toată lumea? Vrem copii ca să avem cu ce să ne lăudăm în societate? Vrem copii ca să-i umplem de targeturi și să le facem viața un coșmar sau vrem copii ca să-i iubim?” Cred că aș fi o mamă bună, dar aș vrea copii după ce m-aș simți eu împlinită cu mine. Dacă nu mă simt împlinită cu mine, prefer să nu.

Using Format